…mai puţin credibilă mi s-a părut perspectiva descrisă de Andrei Năstase în cadrul unei emisiuni TV, aia cu „punerea batistei pe ţambal” pentru o perioadă de un an, răstimp în care s-ar repune în funcţie motoarele economice & structurile administrative ale ţării – în eventualitatea ajungerii în Parlament a celor trei formaţiuni protestatare: Partidul Socialiştilor, Partidul Nostru şi Platforma Demnitate şi Adevăr. Or, atunci când toate sondajele de opinie le acordă primelor două un scor atât de însemnat, încât ar fi în stare să schimbe până şi Legea Fundamentală, cum să te abţii să nu tragi toată plapuma peste tine, lăsându-i benjaminului competiţiei electorale nici nu „batista”, ci „băsmăluţa”, să se şteargă pe gură (doar corectitudinea politică m-a făcut să nu recurg la expresia populară: pe bot)?! Să fie oare cu putinţă o reaşezare a ţării, după toate aceste hurducături din ultimul an şi mai bine, fără să se umble la vectorul politic?! Greu de crezut.
În anii ’90 maestrul Ion Ungureanu cita adeseori formula: „Să te iei frate cu dracul până treci puntea” – şi ne-am luat, ne-am (neam!) tot luat, nu cu unul sau cu doi, ci Legiune, şi tot pe loc suntem, ba chiar am şi aruncat nişte poduri în aer! De data aceasta, „pactul de neagresivitate” între nişte forţe structural ostile, dintre care PS pledează deschis pentru denunţarea Acordului de asociere la UE, Partidul Nostru pare să fie în solda Kremlinului, pe de-o parte, iar Platforma DA tocmai pe implementarea unor reforme cerute de comisarii europeni mizează, se întoarce, cred, împotriva acestea din urmă – să nu uităm că mare parte din protestatari sunt de fapt votanţii unor partide pretins pro-europene, votanţi dezamăgiţi de prestaţia acestora. Oricâte autobuze ar aduce Renato Usatâi de la Bălţi, oricâţi socialişti ar mobiliza Igor Dodon printre tinerii rusofoni, abia manifestanţii din Piaţa Marii Adunări Naţionale legitimează protestele, prin însuşi faptul de a fi rămas pe loc, în frig şi zloată, pe durata mai multor luni de zile. Cum s-o fi simţit aceştia, când de la tribună li s-au adresat chiar Usatâi & Dodon în persoană (mă întreb unde o fi dispărut, de la o vreme, Zinaida Greceanâi; sau porecla ei de-acum 7 ani, Zina-Carabina, nu dă bine în actualele condiţii)? Şi ce credibilitate vor fi având apelurile unor oligarhi mai puţin barosani de a debarasa Republica Moldova de-un mega-oligarh?!
Între timp Guvernul de la Miezul Nopţii, odată intrat în pâine, a şi început circul – socotind probabil că mai ieftin te costă să faci oarece ieftiniri decât să dai din greu pomeni electorale, ne-am pomenit cu scăderea tarifelor la gaz, la carburanţi etc. Totodată, proaspătul premier a şi tras o fugă la Bucureşti, după milioanele promise (adevărat, cu condiţia unor reforme!), consfinţindu-şi astfel legitimitatea pe plan extern (de unde, în ţară, a fost contestat de la bun început). Or, aceste ieftiniri în serie – în condiţiile în care gaura din buget depăşeşte probabil gaura de ozon a Terrei – nu-s decât o formă de îmbrobodire a maselor, aduse la sapă de lemn de guvernele succesive, iar acum şi tot mai deznădăjduite după un an de proteste care n-au făcut decât să-i coalizeze – fie şi pe moment – pe socialişti cu europenişti.
Şi atunci stau şi mă întreb, care-i alegerea cea bună între „batista de pe ţambal” a liderilor protestatari şi „îmbrobodirea maselor” de către Guvernul miezo-noptic?!