Emilian Galaicu-Păun

Cum Eugen Cioclea şi-a căutat mereu prieteni printre toate generaţiile de basarabeni de la Moscova, la sugestia regizorului Vlad Druc am mers la ВГИК (alias, Institutul Unional de Stat de Cinematografie), situat aproape de ВДНХ (alias Expoziţia Realizărilor Economiei Unionale), acum transformată într-un imens patinoar. Pe timpurile URSS, într-unul din pavilioanele ВДНХ avea loc Târgul de Carte al ţărilor socialiste, iar istoria pe care voiam s-o imprimăm, înainte de a filma la ВГИК, ţine de-o întâmplare din mai 1987. Zadarnic! De parcă ne-am fi aflat pe teritoriul unui obiect secret – de ce nu, chiar cosmodrom?! –, interdicţiile au curs gârlă (şi ce frumos ar fi sunat istoria pe fundalul unor patinatoare ce desena 8-uri pe gheaţă!), astfel încât a trebuit să ne mulţumim cu câteva gros plan-uri, pentru atmosferă.

Nici la ВГИК n-am avut mai mult noroc, de unde într-o primă fază ne-am bucurat de o întâmpinare mai puţin obişnuită, din partea unor legende ale cinematografiei sovietice: în faţa instituţiei, trei magi ai marelui ecran – Ghennadi Şpalikov, Andrei Tarkovski şi Vassili Şukşin, tustrei absolvenţi ai Institutului – tocmai coborau din bronz, ca pentru a ne ura bun venit. Mai puţin binevoitoare s-a dovedit a fi conducerea ВГИК-ului – maximum ce-am putut obţine a fost dreptul de a filma în holul instituţiei, mulţam şi de-atât!

Amurgise de-a binelea când ne-am îndreptat spre căminul Institutului de Literatură „M. Gorki”, unde-am stat între 1986-1989, primindu-l de nenumărate ori în vizită pe Eugen Cioclea, şi treaz, şi cu chef, şi în toate felurile. Cele câteva istorii pe care voiam să le povestesc trebuiau filmate la faţa locului, atât că… faţa locului s-a prefăcut într-o grimasă! Abia dacă am obţinut permisiunea de a intra în cămin de la o portăreasă foarte amabilă (absolventă a două facultăţi, cum avea să aflu tot atunci), că «Нельзя!»-ul fără drept de apel al colegei sale, arătând ca din trupele speciale ОМОН, ne-a turnat plumb în picioare. Ironia sorţii – obţinusem permisiunea verbală a rectorului instituţiei să filmăm, dar cine cunoaşte «синдром вахтера» din perioada URSS ştie că mai degrabă trece o turmă de cămile prin urechile acului decât o persoană străină de Cerberul de la poartă. Tot doamna cea amabilă a găsit soluţia – la rugămintea dânsei, am fost invitaţi de un doctorand, şi astfel am urcat la etaj, eu cu inima să-mi spargă pieptul. În fosta mea cameră, 423, stau acum două fete, dar scoruşul de după geam e acelaşi, poate mai jerpelit totuşi. Mi-ar fi plăcut să filmăm anume aici istoria cu „lectura manuscrisului Abece-Dor”, din toamna lui 1987, dar fiind paturile dispuse altfel, a trebuit să căutăm o altă cameră, la acelaşi etaj, care să arate ceva mai… bărbătesc. Iat-o, în două cuvinte, istoria cu pricina: suntem în octombrie ’87, tocmai îmi bătusem la maşina de scris manuscrisul cărţii de poeme Abece-Dor, pe care urma să-l prezint la Editura Artistică din Chişinău. Într-o zi pică, bob sositor, Cioclea, deja „făcut” – cum însă mă grăbesc la gara Kiev, s-o întâmpin pe V., îl las în camera mea, îndemnându-l să tragă un pui de somn şi promiţându-i că revin într-o oră-două. Ţi-ai găsit însă omul, să stea cu mâinile în sân! Bref, la întoarcere – nici urmă de Cioclea, în schimb pe podea stau risipite cele vreo 120 de pagini ale manuscrisului meu, fiecare text fiind adnotat de-a curmezişul foii cu creionul, apăsat, fie cu „Genial!”, fie cu „Excelent! Ca Cioclea”, fie cu – iertare – „Căcat!”. Mi-a căzut faţa, la vederea jalnicei privelişti, dar după un prim moment de supărare, am strâns de pe jos foile şi le-am pus la păstrare (eliminând apoi textele gratulate cu „Căcat”, nu toate însă, mea culpa! din manuscrisul pe care a trebuit să-l tipăresc din nou; tot Cioclea avea să scrie una dintre cele mai pătrunzătoare cronici la Abece-Dor, la scurt timp de la apariţia cărţii, în 1989). Or, exact acest manuscris „recenzat” urma să-l filmăm, cu povestea aferentă.

Şi l-am, prin bunăvoinţa lui Andrei şi a colegului său de cameră, studenţi ambii. Alte câteva istorii (bunăoară, punctul de plecare al poemului Regula jocului din Numitorul comun), legate de acelaşi cămin frecventat cu osârdie de Cioclea încă de pe vremea studenţiei regretatului Leonard Tuchilatu, le-am filmat în sala de lectură, de la etajul 6; ne mai rămânea să tragem nişte cadre ale coridorului, la fel de jerpelit ca acum 30 de ani, dar înzestrat din 5 în 5 metri cu camere video, când deodată „portăreasa-ОМОН” şi-a făcut, zgomotos, intrarea, cerându-ne să punem tot acum capăt filmărilor, şi ameninţând că, dacă nu demagnetizăm faţă de ea caseta, cheamă poliţia. Nici legitimaţia mea de membru al Uniunii Scriitorilor din URSS, nici parlamentările pline de tact ale producătorului n-au avut darul s-o potolească – de bună seamă, când la explicaţiile cât se poate de politicoase ale regizoarei se răspunde sec cu «Женщина, как мне хочется врезать вам в морду!», nu prea ai ce replica.

În câteva clipe, eram deja la parter, echipa tocmai ieşea pe uşă, când din urmă m-a ajuns ultima ei invectivă, o adevărată perlă: «Урод в биологическом смысле!». De demagnetizat însă caseta, nici vorbă s-o. Cu riscul de a intra la mititica! Şi cu asta, am păşit victorioşi spre staţia de metrou Butârskaia, având în faţa ochilor turnul de televiziune Ostankino, „singura sculă erectă a ruşilor, şi aia de beton” (vorba lui Cioclea).

(va urma)

Cunoscându-l îndeaproape, îndrăznesc să afirm că lui Eugen Cioclea nu i-ar fi plăcut să trăiască în Rusia anului 2017. El, care a stat la Moscova, cu mici întreruperi, de prin 1966 (când intrase la Facultatea de Matematică a Universităţii de Stat „Lomonosov”) până hăt în 1990, într-o primă fază (pe când era căsătorit cu fiica unui general de armată sovietic) în aceeaşi casă cu L.I. Brejnev, manifestându-şi libertatea interioară prin gesturi de boem de mare clasă, trebuie că s-ar simţi străin de spiritul autoritar care domneşte acum în capitala Federaţiei Ruse. «Нельзя!» pare să fie cuvântul de ordine pe buzele tuturor celor investiţi cu – oricât de neînsemnată – putere de decizie, c-o fi vorba de patrulele poliţiste de pe străzile Moscovei sau de portarii unor instituţii de învăţământ.

Am plecat pe urmele regretatului poet într-o zi de miercuri, 13 decembrie, cu compania «Аэрофлот», iar odată ajunşi la destinaţie, a trebuit să facem faţă unei prime încercări, ca să nu zic sfidări: în aeroportul Şeremetevo, cetăţenii ruşi avea vreo 5-6 puncte de trecere a controlului paşapoartelor, pe când restul – doar unul, şi acela blocat. După vreo oră de stat la coadă, fără să fi înaintat deloc, i s-a făcut milă unui funcţionar şi ne-a permis să trecem pe unde intraseră (că tot nu mai era nimeni la coadă) cetăţenii ruşi. Să fi fost acesta un prim semn că în ţara lui Putin totul funcţionează la mica înţelegere? Răspunsul a venit în chiar prima zi de filmări, pe 14 decembrie, când am vrut să imprimăm un prim interviu la Casa Centrală a Literaţilor (alias Casa Griboedov din romanul lui Mihail Bulgakov Maestrul şi Margareta), mai exact în restaurantul acesteia – după un «Нельзя!» fără drept de apel, unul dintre chelneri s-a lăsat convins (adevărat, la vederea carnetului meu de membru al Uniunii Scriitorilor din – încă! – URSS), şi astfel am filmat în Арт Залл, stând la masa la care, acum 31 de ani, în decembrie 1986, l-am cunoscut pe Eugen Cioclea. În tot acest timp, în holul Casei Centrale a Literaţilor avea loc mitingul de doliu pentru Serghei Esin (18.12.1935 – 11.12.2017), ceea ce „rima” oarecum cu misiunea echipei noastre de filmare (Violeta Gorgos, regizor; Christi Sbingu, operator; Virgil Mărgineanu, producător; subsemnatul, pe post de ghid prin Moscova & prieten apropiat al poetului) – să refacem, în sens invers, traseul „celui mai trist poet din Europa”, după ce acesta a părăsit nu doar Moscova, ci şi această lume.

Înaripaţi de prima reuşită – de unde la început ni se trântise uşa-n nas cu un «Нельзя!» hotărât –, ne-am îndreptat spre librăria «Дружба», de pe Tverskaia, locul de întâlnire al tuturor basarabenilor, aflaţi la studii în Moscova în anii ’60-’80, în căutare de cărţi româneşti. Enormă decepţie – în locul acesteia, un magazin de lux în vitrina căruia o vânzătoare tânără arăta ca o Albă-ca-Zăpada în aşteptarea lui Moş… Gerilă. Mie unuia mi s-a pus tot atunci un nod în gât, şi asta deoarece pe durata studiilor mele la Moscova (1986-1989) frecventasem librăria «Дружба» mai des decât magazinele alimentare & cantinele obşteşti.

Pe-o ploaie cernută printr-o sită de mătase, consunând cu dispoziţia noastră sufletească, am coborât pe Tverskaia la vale, spre Piaţa Roşie, să filmăm Kremlinul înainte ca un nou, şi mai hotărât «Нельзя!», să ne stea în cale. Ceea ce am şi reuşit parţial, chiar în Piaţa Roşie, unde n-a mai funcţionat carnetul meu de membru al Uniunii Scriitorilor din URSS, roşu cu Ordinul Lenin pe el, atunci când trei poliţişti ne-au cerut să încetăm imediat filmările.

(va urma)