Emilian Galaicu-Păun

Contrar aşteptărilor, lume foarte puţină comparativ cu alţi ani – vor fi sărbătorit, cu toţii, Ziua Naţională a României? i-o fi speriat ploaia ciobănească de-afară?! sau – vorba lui Mallarmé – „au citit toate cărţile”?!... Mai cu seamă scriitorii strălucesc prin absenţă (ca şi în anii precedenţi), iar singura excepţie (pe durata unei zile de lucru de la 9.00 la 21.00) nu mai ştiu dacă într-adevăr confirmă regula (şi care?!) sau... Puţin înainte de ora închiderii, apare un om politic (nu-i dau numele – te pomeneşti că electoratul îl va sancţiona pentru... elitism), venind direct de la recepţia dată de Ambasada României. Aşadar, o zi cât se poate de banală şi mai cu seamă lungă, când deodată...

Recunosc dintr-o mie genul de cititor ce nu se mai îndură să plece din librărie, şi care ar cumpăra cărţi pentru toată cimotia, dar şi pentru prieteni, cunoştinţe, rude îndepărtate etc., etc. De data aceasta, e vorba de o doamnă puţin peste 30, cunoscătoare în ale cărţii şi care, tocmai de aceea, nu se sfieşte să ceară ajutor. Îi recomand câteva titluri, o ajut să găsească altele, solicitate. Cum sărbătorile de iarnă se apropie cu paşi repezi, în special ediţiile pentru copii sunt la mare căutare. Observând cu câtă pricere îşi selectează titlurile, îmi dau seamă că doamna nu pur şi simplu cunoaşte seria „Codobelc”, ci şi-a crescut progenitura (-ile?) cu acestea. Îndrăznesc să-i propun o poveste care mie unuia mi-a mers direct la inimă, Regele Piticuţ de Radu Vancu. O remarcase şi dânsa, graţie copertei – acum, că i-am pus-o în mâini, se apucă s-o răsfoiască, apoi o pune de-o parte. Continuă să aleagă, dând turul rafturilor, iar când teancul arată suficient de impunător, se întoarce la Regele Piticuţ. Nu rezistă ispitei, deschide cartea şi citeşte prima frază – şi din clipa aceea (eram sigur de asta de la bun început!) nu s-a mai oprit din lectură până nu a întors ultima filă. „Asta-i pentru mine”, spune cu un fel de tremur în glas (mi-ar fi plăcut să fie şi Radu Vancu de faţă; totodată, gândul mă duce la replica finală din tulburătorul film vest-german Vieţile altora), iar după ce le plăteşte pe toate, îmi mulţumeşte pentru recomandare. Iese cu ochii strălucind de bucurie, cunosc atât de bine acea scânteiere de copil văzându-şi visul cu ochii – de câte ori am trăit-o, aş fi putut pune de-un foc de artificii!...

Restul zilei trece „într-o veselie”, iar ca sfârşitul de săptămână (ploios, urât) să nu vi se pară Domniilor Voastre „blegit”, îndrăznăsc să întredeschid cartea lui Radu Vancu şi să vă citesc prima pagină, nu mai mult – cine ştie, poate cineva exclamă: „Povestea aceasta-i pentru mine!”, şi atunci duminica îşi va recăpăta culorile festive.

* * * * * *

Regele-Piticuţ

A fost odată o ţară frumoasă şi mănoasă, sub care răutatea clocotea cu flăcări mici şi neîncetate. Avea ţara asta grâne galbene şi înalte, copaci roditori şi înalţi, case colorate şi înalte, munţi prietenoşi şi, fireşte, înalţi; dar toate scădeau pe zi ce trecea, fiindcă răutatea fierbea ţara la foc mic, toate se muiau şi se blegeau şi se amestecau unele cu altele – încât ţara începea să semene tot mai mult cu fasolea scăzută, sau cu spanacul fiert, sau cu salata de vinete.

Când prinţul acelei ţări s-a născut, ţara arăta ca piureul de mazăre. Aţa a arătat în toată copilăria lui. Acasă, prinţul îl auzea pe tatăl său plângându-se, în zilele când era obosit, şi întrebându-se ce s-a ales de toată frumuseţea ţării lui. Prinţul l-a întrebat pe tatăl lui ce era frumuseţea, pe care el n-o văzuse niciodată. Regele i-a răspuns că mama lui era frumoasă; dar mama prinţului murise la naştere, aşa că prinţul l-a întrebat dacă frumuseţea mai trăieşte după ce cineva frumos moare. Regele s-a supărat şi a strigat către prinţ să-şi mănânce friptura cea frumoasă din farfurie. Prinţul a plecat capul în farfurie. Friptura cea frumoasă arăta ca piureul de mazăre.

Toată copilăria prinţului a arătat ca piureul de mazăre. Când s-a făcut mai mărişor, copilăria a început să şi miroasă – ca un piureu de mazăre stricat. Prinţul întreba din când în când despre frumuseţe, dar cu voce scăzută; se pare că, atunci când întrebi despre frumuseţe într-o ţară urâtă, toată lumea se enervează. Într-o zi, un grăjdar bătrân i-a răspuns că tot ce fusese cândva frumos e acum sleit în terciul de mazăre. Şi că numai cineva cât seminţele de mazăre ar putea să mai vadă lucrurile acelea frumoase. Ar trebui să fii un piticuţ, i-a spus grăjdarul râzând, cu un râs trist şi acru ca piureul de mazăre stricat.

- Vreau să fiu un piticuţ, tată! Din tot sufletul vreau să fiu piticuţ! a strigat atunci prinţul, alergând prin sala tronului.

- Taci odată cu prostiile tale! a răbufnit regele. Nu există piticuţi, şi nu există nici suflet! Şi nici frumuseţe nu va mai exista vreodată! Să-ţi intre bine în cap!

Prinţul n-a mai avut voie să vorbească despre suflet sau despre piticuţi, dar asta nu însemna că nu-şi dorea la fel de tare să fie un piticuţ. Era de-acum ieşit bine din copilărie, trebuia să se pregătească pentru războaie, urma să ajungă curând rege, dar prinţul, în timp ce exersa lovituri de sabie şi de buzdugan, ştia că nu-şi dorea nimic altceva decât să ajungă cândva piticuţ. Să se plimbe, mic ca seminţele de mazăre, prin adâncul lucrurilor şi să vadă frumuseţea ascunsă acolo.

Răutatea fierbea mai departe sub lume, şi au venit războaiele. Regele a murit, iar prinţul a trebuit să-i ia locul. S-a dovedit un rege curajos şi priceput, mai curajos şi mai priceput decât tatăl lui. N-a pierdut nici un război, şi curând duşmanii au obosit să-l mai atace. De fiecare dată când se întorcea de la luptă, cobora obosit de pe cal şi, înaintând greu prin terciul de mazăre al lumii lui, se închidea în camera lui. Se prăbuşea pe jilţ, îşi lua capul în mâini şi, cu ochii pe podeaua mirosind a verzui şi acru, şoptea din când în când:

- Nu există suflet! Nu există piticuţ!

Lângă regele tânăr, încercând să-l mângâie, stătea chiar sufletul lui; şi era chiar mic ca un piticuţ. Sufletul era trist fiindcă regele nu putea să-l vadă, exact la fel cum regele era trist fiindcă nu putea să vadă frumuseţea. Sufletul ar fi vrut să fie rege, aşa cum regele ar fi vrut să fie piticuţ; şi fireşte că sufletul era rege, iar regele era piticuţ, iar tristeţea regelui era chiar frumuseţea.

Copiii care citesc poveşti ştiu că frumuseţea există, şi că e a piticilor, şi că ei înşişi sunt frumuseţea. Dar tânărului rege nu-i citise nimeni poveşti, şi nici nu-l învăţase nimeni să citească. Aşa că nici sufletul lui nu ştia să citească. Şi nici tristeţea lui. Prin urmare, nici tânărul rege, nici sufletul lui, nici tristeţea nu erau îndeajuns de înţelepţi ca să ştie că-s toţi trei unul şi acelaşi lucru – şi că, în lumea ca piureul de mazăre, ei înşişi sunt frumuseţea.

Răutatea clocotea mai departe sub lume.

Într-o zi, regele şi-a dat seama că nici măcar nu mai era aşa de tânăr. Venise vremea să îmbrace hainele tatălui său. A urcat în camera răposatului rege şi a început să-i caute prin dulapuri. Când a deschis unul dintre ele, a înlemnit. În el se găseau rochia de nuntă a mamei lui – şi un album de desene. Erau primele lucruri văzute de el pe care piureul de mazăre al lumii nu se întinsese: erau strălucitoare şi curate, iar când a deschis albumul cu desenele mamei lui a văzut că erau doldora de culori. Răutatea nu avea putere asupra lor.

(...)

Sub cupola (de circ roman!) de la RomExpo, Bucureşti, cel mai mare târg de carte din România, Gaudeamus, îşi cheamă în arenă autorii & cititorii, pentru ultima paradă a modelor literare sezonul Toamnă-Iarnă. De miercuri, 22, până duminică, 26 noiembrie, noimele limbii & culturii române & universale se desluşesc în varii ediţii, de la case mari şi mai mici – totul e să fii prezent la faţa locului. Şi am fost, cum să nu?!

N-aş putea să spun cu exactitate al câtulea Gaudeamus a fost acesta pentru mine, şi nici să-l situez într-un posibil Top Trei sau Top Zece al celor mai bune ediţii, cert este că şi orizontul de aştetare n-a mers prea departe. Urmărind de-a lungul anului noutăţile literare (& prezentându-le, pe cele mai însemnate), Târgul de Carte îţi oferă posibilitatea să aduni liniile directorii într-o palmă, una foarte deschisă, şi – dacă ne gândum şi la reducerile substanţiale (unele, la jumătate de preţ!) – cu dare de mână. Drept care au dat buzna prăpădenie de oameni, de toate vârstele & condiţiile sociale (foarte multe clase de copii, cu doamnele educatoare), mişunând într-o veselie printre standuri, de la o editură la alta, de la o lansare la alta, de la un nivel la altul (din cele trei, că dacă ar fi fost mai multe, oricum erau pline). Evenimentele şi ele n-au stat pe loc, astfel încât concomitent aveau loc câteva zeci de lansări, la case mari şi mai mici, ale unor autori de primă mână sau abia intrându-şi în mână. Şi aşa, ori de câte ori făceai turul editurilor, c-o fi după acele ceasornicului sau împotrivă, tot din lansare în lansare nimereai. Printre acestea, şi ale unor autori români din Basarabia (istoricul Sergiu Musteaţă, scriitorii Ion Hadârcă şi Dumitru Crudu, artistul plastic Anatol Nicolae Ioan Rurac, acum pe post de prozator; în paranteză nu pot să nu amintesc mica întâmplare ce-l va marca pe acesta din urmă – lansându-şi romanul Dublu 57 (LVII) sau Ora Bucureştiului se amână, scos la Eikon, primul autograf i-a fost solicitat de către o cititoare cu numele... Preda! Asta da, încercare pentru un debutant în ale scrisului!), culminând cu seria de antologii „Literatura română din Basarabia. Început de secol XXI” (Roman, în 2 volume; Proză scurtă; Eseu; Dramaturgie; Poezie), coproducţie a Editurilor Arc şi Ştiinţa.

Ce s-a remarcat de la bun început, iar confirmările n-au întârziat să vină, este puţinătatea noutăţilor – ceea ce, în sine, nu-i chiar o noutate (şi Gaudeamus-ul 2016 n-a dat pe dinafară de titluri inedite) –, de unde unele se anunţau încă de-acum un an (bunăoară, volumul doi al Operei poetice a lui Paul Celan, de la Polirom; sau volumul doi al Operei poetice a lui Ezra Paund, de la Humanitas). În schimb, reeditările au prins bine Polirom-ului, care a tras o nouă ediţie de autor Kazuo Ishiguro, proaspătul laureat al premiului Nobel pentru Literatură (atât că, spre deosebire de alţi ani, când lua Nobel-ul austriaca Elfriede Jelinek ,sau turcul Ohran Pamuk, sau germana originară din România Herta Muller, n-am mai văzut să se formeze cozi la standul prodigioasei edituri ieşene). Dacă stau să mă gândesc mai bine, tendinţa s-a generalizat în ultimii ani (poate chiar deceniu); a lipsit doar Paul Daian, cu goarna-i de metal şi cocoşelul pitic Stuki pe pălărie, dând glas (numai nu pustietăţii): „Cumpăraţi cărţi, că de citit oricum nu citiţi!”

Nici un Gaudeamus nu-i cu putinţă, pentru mine, fără să-mi revăd vechii prieteni – ştiu chiar unde-i voi intersecta, ca şi cum ne-am fi înţeles din timp! –, Alexandru Ecovoiu, Ion Pop, Ioan Pintea, Simona Popescu, Romulus Bucur, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Dan Coman, Radu Vancu ş.a. Veniţi unii de la sute de kilometri depărtare, alţii croindu-şi drum prin ambiteiajele unui Bucureşti sufocat de trafic, anume ei prefac târgul de carte (cu accentul pe târg, căci totul e de vânzare) într-o sărbătoare a lecturii (acum, accentul s-a deplasat pe carte), la care a pus osul şi subsemnatul, cel puţin pe post de redactor (y compris, al seriei „Cartier de colecţie”, lansată vineri).

Şi cu asta, tocmai au luat sfârşit muncile de toamnă-iarnă, şi deja se întrevăd muncile de primăvară-vară...