Emilian Galaicu-Păun

După ce că în noaptea de sâmbătă spre duminică, formaţia moldovenească SunStroke Project a urcat pe podiumul Eurovision 2017, situându-se pe locul 3, de la o luni evenimentele culturale s-au înşiruit într-un ritm accelerat.

Tonul l-a dat Muza adormită a lui Constantin Brâncuşi, sculptură adjudecată contra sumei de 57.367.500 de dolari la o licitaţie Christie’s, stabilind astfel un nou record de vânzare. (Amintesc că lucrarea în bronz La muse endormi, realizată în 1913, a fost cumpărată, în 1950, de celebrul colecţionar francez Jacques Ulmann, rămânând în familia acestuia până la licitaţia din New York.)

A urmat, tot de la o luni, doar că, de data aceasta, la Bucureşti, simpozionul PEN România 95, avându-i printre invitaţi pe reprezentanţii PEN-urilor din 15 ţări (Albania, Bulgaria, Republica Cehă, Croaţia, Coreea de Sud, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Republica Moldova, Macedonia, Slovenia, Turcia, Ucraina, Ungaria, fără a uita de gazde – România).

Şi tot luni, 15 mai, a debutat Festivalul Internaţional de Poezie de la Bucureşti, Ediţia VIII-a, care se va prelungi până pe 21 mai, când va lăsa loc – între timp tocmai pregăteşte terenul – Târgului de Carte Bookfest, de săptămâna viitoare.

Marţi, 16 mai, trecem Prutul, odată cu scriitorii Alexandru Matei (Bucureşti), Dan Coman (Bistriţa), Radu Vancu (Sibiu), Florin Lăzărescu (Iaşi), Alina Purcaru (Bucureşti), Tatiana Ţâbuleac (Paris), Maria-Paula Erizanu (Londra), pentru a trăi pe viu Zilele literaturii române la Chişinău, festival aflat la cea de-a III-a ediţie (după o întrerupere de câţiva ani). După o bună tradiţie, Zilele… se desfăşoară nu doar la Chişinău, ci şi în provincie – marţi, la Universitatea „B.P. Hasdeu” de la Cahul, şi joi, la Universitatea Pedagogică „Alecu Russo” de la Bălţi. (O Republică a Literelor cu totul aparte este Liceul „Spiru Haret” din Chişinău, înscris pe harta festivalului – iar cetăţeni de onoare ai acesteia devin, rând pe rând, scriitorii care-i trec pragul…).

Miercuri, joi, vineri – Zilele literaturii române la Chişinău continuă, în librării, licee, universităţi, dar mai cu seamă în inimile tuturor celor care cred că (ierte-mi-se înflăcărarea) Copilul-cu-cartea-în-mână-născut nu este un personaj de basm, ci chiar contemporanul nostru.

Alinierea la cultură!

Nu sunt nici comentator politic – deşi, volens nolens, mi se mai întâmplă uneori să reacţionez în scris la evenimentele zile, drept care numele unor bărbaţi de stat, de la noi sau de pe mapamond, apar în paginile mele, cu semnul plus sau minus –, nici, cu atât mai abitir, nu-s comentator sportiv – şi iarăşi, am „comis” texte despre meciuri de fotbal sau partide de tenis (dar nu se compară, ultimele, cu comentariile în cunoştinţă de cauză ale lui Cristian Tudor Popescu, pe care le ascult din când în când la RFI-România) –; sunt însă un suporter necondiţionat al ideii însăşi de competiţie, idee întruchipată cu naturaleţe de… aceste două feline tinere din imaginea de mai jos.

Or, în ultimele săptămâni, am avut parte de atâtea competiţii, unele trecând din mers în confruntări dure, încât e musai să le evoc: cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale din Franţa, competiţie care a dat peste cap vechea ordine politică, eliminând din faza finală cele două partide – Socialist şi Les Républicains – care au guvernat cea de-a V-a Republică în ultimele decenii;

• cele două manşe ale semifinalelor Champions League, dintre eternele rivale Real Madrid şi Atletico Madrid, pe de-o parte, şi Juventus Torino şi AC Monaco, surpriza actualei ediţii, pe de-alta, cu rezultatele pe care le cunoaşteţi deja (în marea finală de la Cardiff, se vor înfrunta – după cum era de aşteptat – Real Madrid şi Juventus Torino);
• nu în ultimul rând, de data aceasta cu referire la spaţiul nostru, cele două sărbători într-una şi aceeaşi zi, de 9 mai, Ziua Victoriei & Ziua Europei, expresie a ceea ce istoricii numesc „războiul memoriei”.

Mă opresc aici, chit că lista ar putea fi mai lungă. Pornisem de la ideea însăşi de competiţie, ceea ce presupune să-ţi asumi riscul unei eventuale înfrângeri, dar şi – în cazul unei victorii – destinul unei consacrări care te va marca pe viaţă, nu neapărat în felul în care ţi-ai fi dorit. Mă gândesc la Eugen Ionescu, autorul volumului critic Nu, care într-o zi de 11 mai 1950 asista la premiera piesei sale Cântăreaţa cheală, într-o sală mică (nici 20 de spectatori, majoritatea cunoştinţe şi prieteni), scoasă după doar 16 reprezentaţii din repertoriu, dar care, montată apoi la teatrul la Huchette, în 1952, nu va mai coborî de pe afiş până-n ziua de azi, fiind de departe cea mai jucată piesă franceză contemporană. Se ştie, Avangarda sfârşeşte în Academie – ceea ce i s-a şi întâmplat lui (de data asta, transcriu numele în franceză) Eugène Ionesco, din 1970 membru al Academiei Franceze.

Legenda spune că titlul piesei a venit spontan, în timpul unei repetiţii – un actor a pronunţat „la cantatrice chauve” în loc de „l’institutrice blonde” (unde dai şi unde crapă, vorba vine!), Ionesco n-a făcut decât să lovească (As!) mingea ridicată la fileu. La cea de-a 67 aniversare a Cântăreţii chele, şi urmând logica absurdului (acum, unul dintre canoanele culturii universale), mi-am zis că, dacă unele persoane chelesc cu timpul, Cântăreaţa e musai să se… împăroşeze!