Emilian Galaicu-Păun

Fie că scrie despre film, prezintă cărţi, face interviuri sau compune versuri, Vasile Gribincea (n. 07.07.1997, la Chişinău; actualmente masterand la Facultatea de Litere a Universității din București) este mereu la înălţime – şi nu mă refer doar la statura-i ce-l face vizibil de departe –, obţinând de trei ori premiul I la Olimpiada Republicană de Limbă și Literatură Română (în 2014, când l-am şi cunoscut, apoi în 2015 şi 2016), şi devenind, la doar 19 ani, laureat al Premiului Național pentru Tineret al Republicii Moldova (2016), iar mai încoace distins cu Premiul acordat de Senatul Universităţii din Bucureşti celei mai bune lucrări de licenţă în domeniul ştiinţelor umaniste şi pentru contribuţia excepţională în anul universitar 2018-2019.

Nu-mi dau seama când – şi la cine anume – a apucat să-şi facă ucenicia în ale poeziei, cert este că versurile sale „fulgerate” (ca din cremene), pe cât de tensionate în rostire (nervi întinşi) pe-atât de tandre în esenţă (de lemn dulce), îl recomandă drept un poet singular, neînregimentat în nicio promoţie sau „şcoală”. Într-o literatură în care rar poet a purtat numele Vasile – unul şi unul, de la Cârlova, Alecsandri, la Voiculescu – sau îl poartă bine mersi şi astăzi – c-o fi Vasile Vlad sau Vasile Baghiu –, junele Vasile Gribincea nu poate trece neobservat. Drept care a fost văzut & publicat la revista Vatra nr. 8-9/2019, cu o prezentare a subsemnatului.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Em. Galaicu-Păun

* * * * * * * * * *

Vasile GRIBINCEA

(Istorie)

Iată camera:

cel mai bine

încap

cei mai mari

pe o saltea cu apă

Visez un simț

ce te-ar ajuta

să deosebești obstacolul

care șoptește STOP

de cel care înseamnă mai

încearcă

Plasma

omagiu lui Giuseppe Ungaretti

căutată

acolo unde ceilalți

nu au găsit,

găsită acolo unde ceilalți nu

au căutat,

cum ți s-ar

da ție

chiar când ai fi

cules-o,

doar cea care va

trece de orice

convulsie,

ori se va

trece pe

dată

ars Avida doll...

Coada

rândunicii:

ultima,

în vântul

cât o bulversantă

șoaptă din-

spre chipul

ascuns: de-

spre partea ta

pură

din cea de care nu

trebuie să Te

te..mi,

pentru că nu

o vei putea

atinge: pe

când persista-

Va doar imaginea

ce dis-

pa-rE

daruri

aici pentru tine

departe

pe negru pete

aurii albe roșii turcoaz

de aici

aproape nu

puteam

deosebi

țărmul de

mare marea de cer

as-

cuțit

vântul spre

fețele noastre

când

am încetat să-i cer

ce nu-mi poate oferi

am înțeles că-mi poate oferi

mai mult decât pot

cere

Buclă

Nedespărțite între

noi, plăcerea și liniștea –

fără să se mai știe

de la cine la cine

Curent

Nu-mi spune că nu vrei să plec.

Fă-mă să rămân

sau vino cu mine

groapa cea mai

înaltă

oamenii aceștia de-

spre ei

să vorbească? mai aproape

glonțul în stare a

trage-n el însuși

flux final

între râul de

foc și porumbel, trestii

de aur plutind

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

De la o luni, pentru al 16-lea an la rând, nu pot să nu mă mir, odată în plus, cum literatura predată la şcoală – şi în special cea contemporană, alias realist-socialistă – nu m-a făcut să-mi întorc faţa de la carte. Căci după „cântăreţii primilor cincinale” din RASS Moldovenească (împuşcaţi, mare majoritate, prin ’38, în ciuda devotamentului lor total pentru Cauză!), după „triada” sacrosanctă a „părinţilor fondatori” (Emilian Bucov – Andrei Lupan – Bogdan Istru, primii doi „eroi ai muncii socialiste”), după artileria grea a scriitorilor-veterani făcând-o pe „comisarii roşii” şi pe timp de pace (Ion Canna, Petre Cruceniuc, Fiodor Ponomari et ejusdem farinae), generaţia lui Ion Druţă, Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, Ion Vatamanu ş.a. abia dacă reuşea să primenească atmosfera, şi asta deoarece şi aceşti autori ai „schimbării la faţă” erau prezenţi în manuale cu texte dacă nu flagrant „ideologice”, cel puţin „patriotice” & cu certe accente pedagogice. Nu-ţi prea venea să le cauţi cărţile, după ce le recitai în clasă versurile lor „călduţe”, iar de Vasile Vasilache bunăoară nici pomină în şcoală! Îţi rămânea soluţia literaturii de limbă rusă, c-o fi vorba de traduceri, c-o fi literatura rusă propriu-zisă – bibliotecile conţineau, şi conţin în continuare, cărţi în proporţie copleşitoare pre limba lui Puşkin (iar judecând după conţinutul lor, aş zice – în limba lui Lenin).

Fiind elev printr-a treia sau a patra, m-am înscris la biblioteca orăşenească pentru copii de pe strada Armenească, citeam mai mult în limba rusă, îmi venea însă greu să-mi aleg cărţile, iar ajutorul bibliotecarei se reducea deseori la recomandarea unor titluri despre „pionierii-eroi” sau despre copilăria lui Volodia Ulianov (de Marietta Şaghinean). Se-ntâmpla să pierd şi o după-amiază întreagă în bibliotecă, iar odată ajuns acasă să-mi arunc o privire pe cartea proaspăt împrumutată şi tot atunci s-o închid, spre a o returna 10 zile mai târziu necitită, ceea ce mă făcea să mă simt vinovat. Nu ţin minte când anume am pus mâna pe romanele lui Alexandre Dumas & ale lui Jules Verne, ştiu doar că abia în vara aceea am simţit ce aventură fascinantă poate deveni cititul! Ceva mai târziu, mă înscrisesem la o bibliotecă pentru adulţi, „M.V. Lomonosov” din sectorul Botanica, fără să dau pe durata celor câţiva ani în care am frecventat-o săptămânal de nicio carte care să mă marcheze (din vina mea, se-nţelege, căci trebuie să fi existat şi din astea).

Abia intrat la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat „V.I. Lenin” din Chişinău şi obţinând recomandarea de a mă înscrie la Biblioteca Naţională (pe atunci „N.K. Krupskaia”), am pus piciorul pe Tărâmul Făgăduinţei – sala de literatură străină de la etajul trei. Era singurul loc din RSS Moldovenească unde puteam completa un formular & mă semna cu litere româneşti, şi abia atunci lecturile mele au căpătat un caracter oarecum sistematic – despre autori & titluri în vogă ale literaturii europene & americane aflam din revista „Secolul 20”, apoi le ceream cărţile, bună parte apărute în colecţia „Globus” sau în colecţia „Romanul secolului XX” ale Editurii Univers de la Bucureşti. Probabil listele mele erau prea „decadente” & „existenţialiste”, de vreme ce o bibliotecară mai în vârstă mi-a sugerat, la un moment dat, să cer şi titluri de Louis Aragon, Pablo Neruda, Nâzim Hikmet ş.a. care „dădeau bine” la dosar (sigur, la facultate erau la curent cu lecturile mele, după cum avea să mă conving în câteva rânduri), dar deja începuse Perestroika, gheaţa s-a spart, şi deşi nici nu visam să trec peste Cortina de Fier, în ale cetitului se cheamă că tocmai o dădusem la o parte, odată cu Călătorie la capătul nopţii de L.-F. Céline, Străinul lui A. Camus sau Greaţa lui J.-P. Sartre. Şi tot din acea perioadă datează primele mari frustrări – cerusem Мастер и Маргарита de Bulgakov, mi s-a răspuns că se află într-un fond special, la care eu unul n-am acces, fiind încă student. În cele din urmă s-a prins cineva să-mi mijlocească întâlnirea cu cartea, atât că trebuia să merg la el acasă pentru a o ceti – ceea ce n-am făcut-o, ca să nu deranjez.

Şi abia la Moscova, prin 1987, am pus mâna pe prima carte samizdat – era exemplarul 4 bătut la maşină al Lolitei lui Nabokov, mi se încredinţase pentru 10-12 ore, timp în care n-am închis un ochi şi nici n-am prea ieşit din camera mea de cămin. Dincolo de fascinaţia lecturii, eram teribil de mândru că fac parte dintr-o reţea, a cititorilor de samizdat (mai restrânsă până şi decât cea a ascultătorilor de Radio Europa Liberă & Vocea Americii) – nu-i cazul să spun ce gust are fructul interzis la puţin trecut de 20 de ani! În aceeaşi perioadă, revistele mari ruseşti „Нева”, „Новый Мир”, „Звезда”, fără a uita de „Инностраная литература”, începeau să-i publice pe unii disidenţi sovietici, dar ce plăcere era să fii cu lecturile cu un pas înaintea acestora! În 1987, Joseph Brodsky primea Premiul Nobel pentru Literatură – am stat câteva zile „la coadă”, până să ajungă la mine dactilograma volumului său Часть речи. Singura dată când, înainte să primesc un nou titlu samizdat, am fost avertizat că dacă va fi descoperit la mine risc să fac puşcărie (se-nţelegea de la sine că nu trebuie să divulg numele celui care mi l-a pus în mână), se-ntâmpla prin 1988, şi era vorba de 1984 lui Orwell – romanul nu m-a dat peste cap (îl citisem deja pe Céline!), dar de-atunci i-am privit cu alţi ochii pe scriitorii care au fost siliţi, în virtutea unor circumstanţe, să facă mari compromisuri pentru a supravieţui (mai puţin, pe cei care le-au făcut pentru a se pricopsi). Vorba frate-lui emil: „în joacă/ mi-am pierdut la cărţi viaţa. la cărţi de citit. de scris, viaţa” – şi tocmai asta m-a salvat!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.