Emilian Galaicu-Păun

una, a senectuţii împlinite, după o viaţă de poet trăită la cea mai înaltă ficţiune (volume de poezie: Un şir de zile, 1966; Nuduri, 1967; Ţara lui Pi, 1969; Patimile după Bacovia, 1972; Bucolice, 1973; Elogii, 1974; Goana după fericire, 1974; Madona cu lacrimi, 1977; Poeme rapide, 1983; Flori de câmp, 1984; Am mai vorbit despre asta, 1986; Orient, pardon!, 1999, Trandafir cu venele tăiate, 2008, Graffiti. Afişe. Insomnii, 2014, La opt, gaura cheii şi alte patimi, 2018), cea a lui Ovidiu GENARU (n. 1934, Bacău), despre care George Bălăiţă spune (ce frumos!): „Talentaţi sunt mulţi. Dar Ovidiu este îngăduit, se pare, în taina lucrurilor” – laureatul de anul acesta al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” Opera omnia, din care citez:

O singură dată

Solidar cu o singură moarte în această climă de margine

numai tu într-o pastă umană de arbori

într-un mix mineral de penumbre.

Doar tu ai ieşit dintr-o peşteră mică

ai ieşit într-o vizuină mai mare

numai tu un prenume o singură dată

solidar cu o singură moarte.

Ai scris pe ziduri te-ai definit.

Eşti curat şi poţi mărturisi

poţi împăca fiinţele cu adierea fiinţelor

numai tu un prenume o singură dată

solidar cu o singură moarte.

Numai tu auzi vuietul.

(citat după Poesis International, anul IX, nr. 2 (24)/2019);

şi cea de-a doua, a tinereţii nu doar în floare, ci şi roditoare (debut în volum cu Industria liniştirii adulţilor, Casa de Editură Max Blecher, 2019), cea a Anastasiei GAVRILOVICI (n. 1995, Suceava), despre care voi vorbi luni, 20 ianuarie, în cadrul emisiunii Cartea la pachet – laureata de anul acesta al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” Opus Primum:

e doar tristeţe

Nu e depresie, e doar tristeţe, impactul locului gol din pat

unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct

roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu e depresie, ci

mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic

nu deosebește gura întredeschisă de plăcere de după

orgasm de cea a unei fetiţe cu polipi în timpul somnului.

Mâna mea care mângâie de patru ani același bărbat și

mâna unui jucător de tenis sunt la fel: urâţite, umflate, dar sigure.

Obediente. Cândva știam să spun cuvinte salvatoare, să asamblez

după instrucţiuni androizi veseli, să croșetez plase de siguranţă pentru acrobaţi,

spitale de nebuni și multinaţionale. Prezenţa mea era dorită, simţită,

treceam prin faţa senzorilor, iar ei mă recunoșteau, dându-mi apă, săpun și lumină.

Acum nu-mi mai cere nimeni nimic. Răspund doar la mailuri și comenzi simple

vă rugăm să ridicaţi cardul vă rugăm ridicaţi banii vă rugăm să ridicaţi chitanţa.

Dar nu e depresie, nici măcar un pic, nici măcar din greșeală, deși am

o inimă de camembert și, înfipt în ea, steguleţul unei capitale habsburgice

în care nu mai vreau să mă întorc niciodată. E doar tristeţe,

doar un simplu fenomen demografic ce va dispărea odată cu noi. Pâcla aceea

groasă pe care copiii o pictează în jurul munţilor la ora de desen și

fără de care peisajul ar fi incomplet. Așa că fii liniștit, nu te întreba ce

limbă vorbesc oamenii în visele maimuţelor, mai aprinde-ţi o ţigară,

vino acasă la orice oră. Sunt aici și te aștept, fiindcă nu e

depresie, e doar tristeţe.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Mă pregăteam să scriu altfel despre aniversarea de 170 de ani a lui Eminescu, când vestea morţii lui Ştefan Petrache (8 mai 1949 – 13 ianuarie 2020, cu puţin înainte de miezul nopţii) m-a dat literalmente peste cap. „De-aş avea”, „Ce te legeni, codrule?”, „Şi dacă ramuri bat în geam” ş.a. în interpretarea Domniei Sale – tot atâtea capodopere muzicale, pe măsura geniului poetic eminescian! Faptul că a plecat la Domnul în preajma zilei de naştere a poetului nostru naţional îl aşează, în patrimoniul culturii noastre, în dreapta lui Eminescu, pe care l-a cântat ca nimeni altul.

Un alt mare dispărut, în vara lui 2019, scriitorul Gheorghe Iova (29 ianuarie 1950 – 29 iunie 2019) ne vorbeşte d’outre tombe despre „Eminescu, fenomen vienez” într-un interviu (vai! postum, în varianta integrală) publicat în foarte consistentul nr. 2/2019 din Poesis International (a se vedea neapărat şi discursul Anei Blandiana de la Struga, la decernarea premiului „Cununa de Aur”), de citit cap-coadă, din care voi cita fragmentul în cauză.

* * * * * * * * *

„Caius DOBRESCU: Cum stai în chestiunea integrării europene? E OK așa cum e, sau ar trebui propus ceva în loc, o altă utopie, alternativă?

Gheorghe IOVA: O să spun o propoziție și n-o să ghicești a cui este. Ea sună cam așa: „Multe civilizații au fost și-au dispărut. Una singură pare nemuritoare. Asta europeană. Și eu cred că acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că Europa are atâtea țărmuri, cât pentru lumea întreagă.” Această propoziție aparține d-lui Mihai Eminescu, și cu stupefacție observ că există o anumită lejeritate în a-l gândi pe el, de exemplu, în ce privește antisemitismul său, care e fals, sau naționalismul, presupusa exaltare a trufiei noastre de români, pentru care îl înghesuim și-l lovim. Or, eu am încercat să schimb această apercepție, am și publicat câteva fragmente dintr-un studiu al meu despre Eminescu. Eminescu este fenomen vienez, politicile naționale și antisemitismul sunt, amândouă, fenomene vieneze. Eminescu gândea așa pentru că naționalismul era atunci un tip de gândire înnoitoare, făcea parte din principiile de constituire a Europei de atunci. Eminescu avea 10 ani când, ca la un semn, s-au creat patru state naționale în același timp: Italia, Germania, România și Japonia. Pe acest principiu, perfect sincrone. Așadar, uităm că Europa iți cerea un principiu de constituire a ta ca stat pe principii naționale, că asta era moda ei. Și chiar daca în Europa acest principiu a dat chix, totuși Franța, de exemplu, rămâne clar național-imperială în continuare. Ne legăm de acarul Păun. Este incorect să-l judecăm pe Eminescu așa. Chiar pe tine te cert aici.

C.D.: Bun, dar sincer vorbind, vocile care amintesc de antisemitismul lui Eminescu sau care-l incriminează sunt, oricum, foarte puține. Evident că atitudinea dominantă la noi este cea de canonizare, și de aceea cred că n-ai dreptate când îl vezi sub atac. Nu poți să spui că trufia noastră de români ne împinge la a-l acuza, fiindcă, per total, s-ar spune că nu ne prea împinge.

G.I.: Eu nu mă preocup să am dreptate, pentru că una din legile mele suna cam așa: „Cine trece de partea adevărului trebuie sa știe că nu are dreptate”. Deci, nu-mi spui nimic aici. Vreau să insist totuși. Dacă practicăm izomorfisme putem să citim [Wilhelm] Mautner [economist austriac – n. C.D.], Eminescu și Musil, mai ales partea neterminată, ultima, [din Omul fără însușiri], nu știu cum a apărut în românește, că n-am citit textul românesc, și o să vezi ce fel de scriitor este Eminescu. Adică, sunt propoziții care stau la baza unui wittgensteinianism incipient, prin Mautner, care era activ când Eminescu își făcea studiile la Viena, era ceva ce cunoștea.

C.D.: Bine, sigur, eu sunt absolut de acord cu tine că Eminescu este un vienez, că ține de mediul vienez, dar cred ca în acesta se intersectau mai multe curente de gândire. Naționalismul și antisemitismul pe care le-a cunoscu acolo nu stau în aceeași barcă cu liberalismul, din care s-au născut mai târziu Hayek și Popper.

G.I.: Hayek chiar îmi place. Popper nu-mi place, dar, mă rog...

C.D.: Bine, te cred că-ți place, dar nu înseamnă că ar fi compatibil cu naționalismul...

G.I.: Ba da. Îți și explic de ce. Problema asta a principiului național ținea de performanța birocratică a cancelariei imperiale vieneze, care își delega responsabilitățile pe acest principiu. În cadrul imperiului, pe cehi, pe unguri, pe croați, pe cine mai era, pe români, evident, Așadar, era un fel de misie de la Împăratul să te ocupi de poporul tău. Eminescu a avut procese de presă la Budapesta. Știe cineva articolele pentru care el a avut procese de presă la Budapesta? Când era student, în ’69 – ’70 ai anilor 1800. Nu uita un lucru: în toate manualele se zice „Eminescu fugea de școală”. El trecea granița, trecea din România în Imperiu, la școală, și din Imperiu în România. Deci, nu era un simplu fugit de la școală. E cu totul altceva.

C.D.: Dar, pe de alta parte, este evident că, oarecum tot sub inspirația cancelariei imperiale, a existat și o politică de perpetuare a idealurilor Secolului Luminilor, ca și o încercare de a crea o ideologie supranaționala și liberală, în Viena și în tot Imperiul, la care Eminescu nu numai că nu a aderat, dar pe care se pare că nici măcar n-a perceput-o.”

* * * * * * * * *

Fără să se fi cunoscut în viaţa de zi cu zi, şi nici întâlnit (decât doar… în spirit!), părintele textualismului românesc Gheorghe IOVA şi cântăreţul Ştefan PETRACHE formează, iată, garda de onoare a lui Eminescu în acest miez de ianuarie, slăvit fie-i(-le) numele!

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.