Emilian Galaicu-Păun

Asemănătoare cu o ploaie de meteoriţi, dacă nu cumva cu o cometă grăbită să-şi consume combustia incandescentă, poezia lui Daniel Turcea (22 iulie 1945, Târgu Jiu – 28 martie 1979, Cernica) „organizată după o geometrie spaţială plutitoare, atemporală, evanescentă” (Constantin Abăluţă) a străbătut (fulgerător, dacă nu chiar ca o descărcare în egretă!) cerul literelor române într-o epocă („de aur”, hélas! marcată de Tezele din aprilie 1971) în care până şi a visa era cu mare pericol.

Reprezentant de primă mână al onirismului estetic, alături de Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru ş.a., poetul (cu prenume de profet biblic!) creează – în cele două volume pe care a reuşit să le publice în timpul vieţii, Entropia (1970) şi Epifania (1978) –, un univers puternic individualizat „printr-o revărsare într-o geografie inverificabilă, pestriţă, cu note grave dar şi bufe, şi într-o epocă sintetică, întrunind posibilităţile prezentului, trecutului şi viitorului” (Gheorghe Grigurcu); şi tot ea „ascunde un caligraf nebun de vocabule, fascinat de legăturile misterioase dintre ele, un spirit alexandrin cu un curios (şi autentic) simţ al tragicului” (Eugen Simion). Efectul este de-a dreptul hipnotic, de arc voltaic conectat la poluri ce ţine poemul într-o tensiune permanentă (Octavian Soviany vorbeşte despre „o anume conştiinţă a crizei (…), dar şi de un sentiment al apocalipticului”), iar această disponibilitate fantastică (într-o cronică din 1988, Nicolae Manolescu vorbeşte de „pendularea între fantezia jucăuşă şi stilizarea subtilă”) de a îmbrăţişa stihii ce par a se exclude reciproc pe mine unul mă duce cu gândul la marele său înaintaş Alexandru Macedonski din Noaptea de decembrie – ca şi cum Fata Morgana şi-ar da mâna cu Aurora Boreală.

* * * * * * *

Daniel TURCEA

Trupul

Da, minunat trupul, dacă poate fi

vas al cuvântului

minunat acest trup

şi puterile

ce-l fac să nu ardă având

în sine, Cuvântul

trupul ce înfloreşte

deasupra morţii

trupul e un râu

izvorând înăuntru focului

trupul e numai cât roua

lăsându-se iar, deasupra adâncului

trupul preacurat, ca o taină

îl văd şi nu-l văd şi se-arată

trupul strălucind

în lină tăcere

să fiu asemenea

numai o flacără

aşa

m-aş putea vedea

în rug, numai în rug

m-aş cunoaşte

N-au fost chiar numeroase, titlurile de carte semnate de autorii moldoveni, pe care să le prezint în ultimul deceniu în cadrul rubricii mele Cartea la pachet; sigur, ar fi meritat mai multe, dar cum concurenţa cu alţi scriitori de limbă română, pe de-o parte, şi cu toţi ceilalţi scriitori de pe mapamond, pe de-alta, e acerbă, până la urmă alegerea a căzut asupra celor mai valoroase lucrări (din anii respectivi). Ca pentru a polemiza cu marele nostru cărturar Dimitrie Cantemir, care numai „cititori” nu-i vedea pe moldoveni, Vă îndemn să puneţi mâna pe oricare din aceste 12 cărţi, unele ale unor autori care s-au petrecut deja, altele ale unor contemporani (şi încă, foarte tineri, câţiva):

* * * * * * * *

Serafim SAKA, Aici: atunci şi acum

Omul-replică, dacă nu cumva chiar omul-problemă (indiferent de autorităţi, în faţa cărora a preferat să i se „taie” capul, în repetate rânduri, decât să şi-l plece), Serafim Saka se manifestă în spaţiul public, de circa jumătate de veac, drept un strigător în pustie – întrebându-se pe sine şi mai ales interogându-i pe alţii despre toate neaşezările vremurilor noastre. Aici: atunci şi acum, Prut Internaţional, 2010, stă mărturie că autorului nostru nu i-a tăcut niciodată gura, fie că i-a tras de limbă pe confraţii săi – vezi cele două volume de interviuri: Aici şi acum, 1976, şi Pentru tine bat…, 1988 –, fie că a ştiut să-i facă să vorbească pe supravieţuitorii lagărelor staliniste – vezi: Basarabia în GULAG, 1995 –, fie că răspunde el însuşi la întrebările altora – vezi: Din periodice (1972-2009). Necenzurată interior, vorbirea directă a lui Serafim Saka spunea lucrurilor pe nume atunci când majoritatea abia dacă îndrăznea să deschidă gură – deloc întâmplător, unele dialoguri (cel cu Petru Cărare, Vasile Vasilache, Ion Vatamanu) trebuie să aştepte perestroika lui Gorby, pentru a vedea lumina tiparului.

„De la mine se cerea să nu scriu ca mine, să scriu ca ceilalţi. Iar ceilalţi erau – cu foarte mici excepţii – tot timpul aceiaşi. Scriind numai ca mine, m-am expus riscului de a nu avea cititori. Cititorii cresc odată cu literatura, iar literatura de aici era ţinută în condiţii de necreştere. (…) În acele timpuri neroade, singurii prieteni pe care i-am avut au fost literatura şi scriitorii lumii (inclusiv cei din care am tradus), lor datorându-le orientarea mea în timpul lumii şi mai puţin în vremurile şi realităţile noastre dorite cât mai locale”, se confesa – magistral – în 2005 autorul Liniei de plutire. Între timp, din locală, literatura română din Basarabia ajunge să se impună şi la Iaşi sau Bucureşti, nu în ultimul rând (şi) graţie prozatorului Serafim Saka – din „categoria marilor cârtitor” (Laurenţiu Ulici) pe care l-a dat Basarabia culturii române.

Ghenadie POSTOLACHE, Ore particulare de fotosinteză

După trei romane (dintre care unul reeditat într-o versiune mult diferită şi purtând un alt titlu) şi două volume de proză scurtă, (cărţile-i de poezie nu le pun la socoteală, deşi anume ele au fasonat sufletul viitorului prozator), Ghenadie Postolache dă lovitura cu Ore particulare de fotosinteză, Profesional Service, 2011, indiscutabil scrierea sa cea mai personală, al cărei deplin randament senzual (Kavafis) se conjugă fericit cu aticismul unei frazări de mare rafinament. Pe cât de virilă ca trăire, pe-atât de vulnerabilă ca sensibilitate, lumea închipuită de autorul nostru se află într-o disperată căutare a mântuirii, prin creaţie & frumuseţe sau prin alcool, iar uneori prin combinarea acestora până la greaţă (de sine). Este chiar povestea de dragoste dintre Diogene şi Şaşa, din finalul romanului, care constituie totodată şi punctul culminant al naraţiunii – doar că înainte de a ajunge aici, protagonistul trebuie să bea paharul până la fund. În acest sens, partea I a cărţii este un fel de drum al crucii, adevărat – una strict personală, nu şi mai puţin uşor de dus:

„Din şanţ în gard, din îmbrăţişarea unei curve într-o aversiune acerbă faţă de cineva care nu te agreează, nu te vrea într-o echipă de succes (…) Nu mai era zi şi nu mai era noapte, şi noaptea era de capul unora ca el”. Dar acelaşi personaj (de)căzut „către zorii unei zile în care parcă nu mai avea ce căuta, dădu gata o carte a lui Berdeaev”. Paralel însă, are în cap scenariul unui film, cu cei doi bandiţi din stânga şi din dreapta Mântuitorului, pe care-l propune producătorului Oleg Palâci Mordvinov, un personaj coborât parcă din filmele lui Nichita Mihalkov.

Ceea ce urmează este demn de pana unor maeştri ai romanului psihologic din sec. XIX – iubirea imposibilă dintre un bărbat ce „nu poate pune strop de alcool în gură” şi o tipă care „pieri în comă alcoolică, de materie vomitivă, de frică, de singurătate, de gândul – năstruşnic – că el n-o mai iubeşte”. Cât despre mântuire, „episcopul Nonus, la vederea frumuseţii Pelaghiei, se puse pe plâns, căci el avea mai puţină grijă de sufletul său decât avea ea de frumuseţea sa”. Şi cu asta, basta!

Aureliu BUSUIOC, Şi a fost noapte…

Un roman redactat dintr-o suflare, şi încă – pe ultima sută de metri, de către un adevărat maratonist al literelor noastre, octogenarul Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte…, Cartier, 2012, este o tulburătoare poveste de dragoste dintre un ofiţer al armatei germane (de origine austriacă, detaliu important în economia naraţiunii) şi o tânără bulgăroaică din orăşelul B[olgrad], totul pe fundalul ofensivei Armatei Sovietice din vara lui 1944. „În dimineaţa zilei de 14 iunie – începe tradiţional autorul, pentru a fixa de la bun început atât cadrul realist, cât şi formatul simbolic al naraţiunii –, o pereche de lebede survola în sfârşit orăşelul B. Zborul în sine nu marca nimic extraordinar (…) Neobişnuită era perechea: o pasăre albă ca spuma laptelui şi cealaltă neagră tăciune”. (Peste alte câteva zeci de pagini, se va afla că lebăda neagră fugise – de dragul celei albe, se înţelege – din grădina zoologică de la Viena, ceea ce consună – pe invers – cu pornirea tinerei fete de a-l urma pe Oberleutnantul ei în Tirol.)

Şapte capitole, scurte ca cele şapte zile ale săptămânii, chiar dacă tinerii au la dispoziţie ceva mai mult de două luni (din 14 iunie până pe 23 august, ’44), intitulate fiecare după numele protagonistului ce iese în faţă – Werner, Lenţa, Vasil Karapetrov, Tuşa Velceva ş.a.m.d. –, spun aceeaşi eternă poveste a noilor Romeo şi Julieta, doar că de data aceasta nu familiile iubiţilor se opun, ci însăşi logica implacabilă a războiului: „– Fetiţa mea, uiţi în ce lume trăieşti (…) Azi suntem împreună, dar e războiul acesta nebun pe care-l vom pierde… Şi atunci? Am văzut câte ceva din jurnalele noastre din de pe al doilea front… Am văzut franţuzoaice tunse chilug în piaţă, fie că au fost amante vremelnice ori soţii iubitoare ale ocupanţilor… Fără deosebire… Ţi-am propus eu una din aceste variante? Mâine-poimâine, se întorc ruşii aici… Aş vrea să fii soţia mea, nu jertfa mea… Dar cum? Cum?”

Vor trece alţi 12 ani, răstimp în care Werner rămâne în prizonierat la ruşi, iar Lenţa face Literele, şi eroii noştri se vor întâlni – acum, pe fundalul evenimentelor din 1956 din Ungaria –, iar întrebarea lui Werner: „– Domnişoară Velcev, mai doriţi să vă mutaţi în Tirol?...” nu-i decât răspunsul la acele retorice „Dar cum? Cum?” din 1944. Cerc închis. „Da, Werner, da, da, da!”

Liliana COROBCA, Kinderland

Nu-i puţin lucru să vinzi la Bookfest-2013 mai bine decât Mircea Cârtărescu & Dan Lungu. Basarabeanca (stabilită de ceva timp la Bucureşti) Liliana Corobca tocmai a făcut-o, ultimul său roman, Kinderland, Cartea Românească, 2013, fiind primul în topul vânzărilor de la târg.

Redactat la persoana întâi singular, din perspectiva unei fetiţe de 12 ani, Cristina, care-şi creşte singură cei doi fraţi preşcolari, Dan şi Marcel, dat fiind că mama lor lucrează în Italia şi tata în Rusia, romanul cucereşte prin firescul spunerii: „Nici nu-mi mai imaginez cum e să stai acasă cu mama şi cu tata. Să-ţi spele ei hainele, să facă ei curăţenie, mâncare, iar tu să tai frunze la câini”, asta după ce sora mai mare îşi mustră, ca o mamă bună, copilaşii: „Nu plângeţi, acum avem de lucru. Facem program. Ora de plâns: opt seara. E mai bine aşa. Ce-ar fi să mă apuc şi eu de plâns tocmai când vouă vă e foame?” Deloc retorică, întrebarea – întreaga naraţiune fiind, în ultimă instanţă, un plâns sublimat, după cei plecaţi de-acasă după „bani lungi”, dar şi pentru cei rămaşi la vatră (de pildă, bunica, a cărei moarte e aşteptată cu sufletul la gură – căci „în sfârşit, mama şi tata vor veni acasă”). Pagini emoţionante, unele de-o ingenuitate dezarmantă („Apoi un copil străin (…) ne-a învăţat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari. (…) Da, kinderlandul e jocul nostru preferat. Kinderlandul mic, kinderlandul mare. Cel de râs şi cel de plâns”), din care desprindem acest fragment antologic: „Profesoara de geografie ne-a dat temă pentru acasă să desenăm harta satului nostru şi să scriem pe hartă ţările în care au plecat oamenii din sat. (…) Apoi, la lecţie, îi spuneam pe rând ce ştiam şi ea scria pe tablă toate ţările. De la noi din sat numai în Africa nu a plecat nimeni. Încă”.

O carte ce poate ţine locul unei ţări – nu, nu Patria mama, ci Kinderland!

Eugen LUNGU. Poetul care a îmbrăţişat luna

Sunt născut într-o luni, de aceea când am citit titlul Poetul care a îmbrăţişat luna, Prut Internaţional, 2014, mi-am spus că Eugen Lungu trebuie să mă fi avut în vedere şi pe mine. Nu am greşit, căci la secţiunea Profiluri, consacrată literaţilor basarabeni, distinsul critic publică o amplă exegeză a romanului Ţesut viu. 10 x 10, iar ceva mai înainte, şi o cronică la Jurnal-ul de doliu barthesian, în traducerea subsemnatului. Cine nu şi-ar fi dorit, dintre cetăţenii Republicii Literelor, să ajungă în vârful peniţei lui Eugen Lungu?!

Om al valorilor certe, intim convins că „actul creator e mai mult un demers al continuităţii, decât unul al întâietăţii”, E.L. începe, cum e şi firesc, prin a pune la îndoială instituţiile literare, că-i vorba de Academia Suedeză (Premiile, o eternă dilemă) sau de instanţele critice Manolescu, G. Călinescu & Sainte-Beuve (Omule care judeci), dar se simte în largul lui abia când are ocazia să-şi (re)afirme convingerile estetice, mereu atent să pună-n valoare opera/autorul, şi nu propriul discurs (adeseori) îndrăgostit: „Jurnal de doliu e o carte în care superbia demiurgică a savantului, gata oricând să facă ordine în lumea plină de semnificaţii, cedează în faţa omului Roland Barthes – fragil, temător, suspicios, dezolant, aproape învins – şi poate tocmai de asta mai cuceritor”.

Scriitura sa este una eminamente empatică, fie că scrie despre Basarabenii demonici în istoria de hârtie a lui Umberto Eco, fie despre „Basarabeanul” lui Gunter Grass, fie despre „ai noştri” Serafim Saka, Arhip Cibotaru, Vasile Romanciuc, Teo Chiriac, Mircea V. Ciobanu ş.a. Neîntrecut maestru al formulelor memorabile, caligraful E.L. îşi transformă vârful peniţei în ac de siguranţă, cu care-şi fixează personajele à jamais: „Serafim Saka este omul întrebărilor prin excelenţă, dublat de un ins care are treabă peste tot”; sau „Poet al abstracţiunii pure şi inventator al unei maşini ficţionale ce procesează i-realul, Teo Chiriac face figură aparte în poezia basarabeană de azi. (…) Discreţia pare regimul preferenţial al poeziei sale, cu precădere livrescă şi fixată pe cerebral”.

…şi aşa, şi tot aşa, practicând de ani buni „un demers al continuităţii”, cu preponderenţă în presa literară, iar de ceva timp şi în volume, Eugen Lungu a ajuns întâiul nostru critic, chit că lui unuia i-ar fi plăcut mai degrabă formula primus inter pares.

Savatie BAŞTOVOI. Cartea despre femei

Nu atât ieromonahul Savatie Baştovoi, cât autorul romanului Iepurii nu mor răspunzând la numele mirean de Ştefan se face auzit în Cartea despre femei, Cathisma, 2015. Inconfundabilă, vocea copilului de altădată: „Acum 36 de ani, pe treptele bibliotecii din Oricova, Anişoara, o fată de 14 ani (…) îmi dădea să muşc dintr-un măr pe care mai înainte îl curăţase cu dinţii ei albi”, a cărui ingenuitate – „Am înţeles că nici un măr din lume nu poate fi la fel de bun ca mărul pe care mi-l curăţa cu dinţii ei albi acea fată…” – nu se dezminte nici după ce tânărul a îmbrăcat straie monahale, iar prin gura lui Ştefan vorbeşte Savatie: „Mă gândesc uneori dacă mărul pe care l-a mâncat Adam în Rai era curăţat cu dinţii sau nu”. Toate cele 14 texte scurte, reunite sub titlul De ce femeile frumoase se mărită cu bărbaţi urâţi, îl au pe vino-ncoace, naivităţile vârstei fragile – „Atunci când fetele nu văd, jucându-se sau vorbind ceva între ele, băiatul rău vine încetişor şi-o atinge pe fată cu oul de vrabie pe nas. Aşa apar pe lume toţi pistruiaţii” – fiind puse în cumpănă de iluminări de genul: „Am înţeles de pe atunci că, dacă vrei să ai o femeie frumoasă, nu trebuie să o laşi să îmbătrânească. Sau să îmbătrâneşti împreună cu ea. A fi urât înseamnă a îmbătrâni fără iubire”.

Dacă-n primul compartiment autorul e sfătos, în cel de-al doilea, Viaţa e ceva mai mult, şi mai cu seamă în cel de-al treilea, Zece sfaturi despre cum să rămâi femeie între bărbaţi, devine de-a dreptul povăţuitor, chit că păstrează harul unor formulări memorabile: „Pentru a fi bărbat, e nevoie să faci mai multe lucruri; pentru a fi femeie, e nevoie să nu faci anumite lucruri”. Doar că eu unul îl prefer pe Baştovoi care-şi pune întrebări şi nu care oferă răspunsuri: „Oare de ce lumea e astfel făcută ca să-ţi doreşti să atingi tot ce nu e voie? Ce fel de copil trebuie să fii ca să găseşti în iarbă un cuib cu ouă mici cât alunele, pistruiate ca nasul unei fetiţe, şi să nu vrei să le atingi?” Gura – păcătosului? de aur? – cui a rostit adevărul, a lui Savatie? al lui Ştefan?!

Nina CORCINSCHI. Cărţile care mă iubesc

„Cititor devii, nu te naşti”, afirmă Nina Corcinschi într-o „Nota introductivă” la Cărţile care mă iubesc, Junimea, 2016, ţinând să precizeze: „Volumul include cronici la cărţi care m-au ales dezinteresat, din iubire pentru un anumit tip de cititor, care s-a dovedit a fi subsemnata”. La rându-mi, în calitate de autor a 2 cărţi (Arme grăitoare şi Ţesut viu. 10 x 10) ce-au ales-o să le citească, anume ea, cu ochi critici, mărturisesc că m-am regăsit în ideea de „împlinire ca om al scrisului” pe care o slujeşte cu credinţă.

Structurată în trei mari compartimente – Poezia (la rându-i, împărţită în trei subdiviziuni), Proza şi Critica –, lucrarea mizează pe nume grele (Paul Goma, Andrei Ţurcanu, Nicolae Leahu, Mihaela Ursa), însă în special tinerii (Aura Maru, Liliana Armaşu, Alexandru Cosmescu ş.a.) îşi găsesc în Nina Corcinschi criticul lor „onest, subtil, curajos, capabil să îşi justifice convingător preferinţele” (Bogdan Creţu). Şi totuşi abia în cele două studii consacrate lui Paul Goma („Roman intim”: Est/etica viscerală a simţurilor şi „Bonifacia”: Iubirea ca stare termică) cred că „cititoarea îndrăgostită” şi-a dat măsura talentului, însăşi scriitura mlădiindu-se după modelul analizat pe toate părţile. Fie că-i vorba de Roman intim sau de Bonifacia, „Cuvântul [lui Paul Goma] nu se mai supune logicii formale a gramaticii, se corporalizează, preia linia diafană sau densă a formelor umane, se îmbibă de miros, se pătrunde de culoare corporală. Viziunea este predominant senzualistă, discursul sublimând cu delicateţe eroticul în transcendere metafizică”. (Memorabilă este şi lectura Mihaelei Ursa, Înamoratul tratat de/spre ficţiunea amoroasă, din compartimentul Critică.)

În mod cert, Cărţile care mă iubesc nu modifică (şi nici nu-şi propun s-o facă!) relieful valoric al literelor române, mai degrabă creează nişte luminişuri în care autori şi cititori să-şi dea întâlnire. Nu pur şi simplu întâlnire, ci rendez-vous!

Tatiana ŢÎBULEAC. Vara în care mama a avut ochii verzi

După un început în trombă: „În acea dimineaţă, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci şi nouă de ani. Era mică şi grasă, proastă şi urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată”, romanul Tatianei Ţîbuleac Vara în care mama a avut ochii verzi, Cartier, 2017, coboară în pantă, mai întâi abruptă – „Mama m-a chemat în lanul cu floarea-soarelui să mă anunţe că este pe moarte” –, apoi în serpentine – „Mama slăbise şi arăta ca o limbă de clopot în rochiile devenite largi” –, cu răsuciri pe cât de neaşteptate, pe atât de periculoase – „De ce nu începuse să moară mai devreme?” –, sau în suspans – „Vara era pe sfârşite. Deşi nici eu, nici mama, nu vorbeam despre asta – amândoi ne întrebam acelaşi lucru: cum se va produce totul?” –, pentru a sfârşi en douceur: „Am petrecut aproape toată ziua vorbind întruna, mâncând nuci şi mere, dar fără a spune esenţialul. M-am despărţit de mama fără ca ea să ştie că am iertat-o. (…) iar când m-am întors, mama se legăna moartă în hamac ca o crisalidă cu început de fluture”.

Redactat la persoana I singular, din perspectiva unui adolescent furibund mal aimé care-şi recapătă mama (în ciuda voinţei sale!), pentru lunile de vară, şi doar ca s-o piardă definitiv, romanul „scurt şi intens” (Radu Vancu) al basarabencei (cu viză de Paris) Tatiana Ţîbuleac – adevărate fişe clinice, cele 77 de secvenţe! – aduce un suflu proaspăt în proza noastră, şi totodată marchează o turnantă în destinul autoarei – până acum, şi a unor apreciate Fabule moderne, 2014; ediţia a doua, 2016 –, de la care suntem îndreptăţiţi să avem, vorba vine, „cele mai mari aşteptări”. Pe moment însă, ce-ar fi să mai zăbovim în atmosfera cărţii, căci – nu-i aşa? – „Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată”.

Tamara CĂRĂUŞ. Limba de hârtie

De la Tzara mea, cercetând (pentru a nu se lăsa prinsă în) Capcanele identităţii, la Limba de hârtie, Cartier, 2017, parcursul eseistic al Tamarei Cărăuş este unul „sans fautes”, iar mizele – din ce în ce mai mari. (De bună seamă, după Cuvânt împreună despre rostirea românească a lui Constantin Noica sau Limba păsărilor de Andrei Pleşu – ca să nu mai zic de Limba salvată a lui Elias Canetti –, ce-ar mai fi de spus?!...)

Structurată în trei părţi – Hârtia, Rana, Legea – şi un Epilog: Love Story, cartea se vrea un Bildungsroman intelectual din care trama narativă a fost dacă nu epurată, cel puţin redusă la strictul necesar: de la anii de ucenicie („un caiet de cuvinte, început la 12 ani, s-a numit şi caiet de calificare culturală”) la vârsta când îi învaţă minte pe ceilalţi (iar reacţiile acestora, de tipul „cinticrezi”, nu întârzie: „Limba mea – comoara scoasă din adâncuri şi pe care o dăruiam celor cu care vorbeam – provoca violenţă...”), totul este consemnat cu o luciditate dureroasă, pe ici-colo „asezonată” cu ceva umor, şi bineînţeles proiectat într-un context istoric naţional („anul 1989”, când – vorba vine – „Dumnezeu a fost român”), iar unde e cazul, in illo tempore bibleice.

Că tot pomeneam de Biblie – magistrală afirmaţie: „Cine vorbeşte o limbă o şi locuieşte, iar şiboletul îi este parola de acces, semnul apartenenţei, dar şi al excluderii (...). Înscrierea diferenţei nu e una biologică, în corp, (...) nu este o facultate înnăscută, ci efectul unei ucenicii şi al unei alianţe. Şibolet e o legătură dintre loc şi limbă”, în cazul moldovenilor acesta stând sub semnul – de la Dimitrie Cantemir citire – „feciorilor de babă”: „Dacă în graiul moldovenilor de astăzi «ghine» şi «chiatră» este şi pronunţia bărbaţilor, şi a femeilor, atunci victoria femeilor e deplină: bărbaţii rămân capivi în poala mamei. Diferenţa sexuală în pronunţare s-a pierdut, devenind toţi «feciori de babă»”.

Dintre toate consideraţiile autoarei, mai cu seamă cea referitoare la „sărăcia limbii” în cazul literaturilor minore mi se pare demnă de reţinut & pusă în practică: „Imun la figuri de limbaj, (...) Kafka a fost influenţat de sărăcia limbii germane din Praga, doar că într-o manieră inversă. Limbajul lui Kafka a devenit «germana pragheză personală» (Wagenbach) – o limbă purificată, corectă, sobră, dar expresivă şi flexibilă, unde nimic nu sună a hârtie, simulacru sau artificios, dimpotrivă, Kafka «extrage din germană lătratul câinelui, tusea maimuţei şi bâzâitul cărăbuşului» şi construieşte «o sintaxă a strigătului» (Deleuze & Guattari)”. Într-un cuvânt, Tamara Cărăuş dă glas „nevoii de strigăt a limbii”.

Vasile VASILACHE. Jurnal

L-am cunoscut pe Vasile Vasilache (1926 – 2008) în ultimii săi peste 20 de ani de viaţă – rar bărbat şi-a purtat mai destoinic senectutea; ce surpriză să-l regăsesc la vârsta marilor căutări, când tocmai dăduse Povestea cu cocoşul roşu şi scria la partea a II-a a romanului, graţie Jurnal-ului său, Arc, 2017, îngrijit de Victor Vasilache, cu o prefaţă de Igor Nagacevschi.

„Iar eu scriu numai când simt cum vuieşte în mine”, notează pe 2 februarie 1969 autorul, după ce intră – a câta oară?! – într-o nouă criză a scrisului: „fac ce fac eu – bine fac? Ce trebuie – fac?” Ceva mai sus, vorbind de Povestea-i ce „capătă nişte amplitudini, aş zice dostoievskiene”, ochiul auctorial remarcă „o întrepătrundere de sensuri şi o îngemănare emotivă în măsura aceea în care împletitorii de coşuri de pescuit ori constructorii de turnuri conoidale ţintesc vârfurile prin fiecare linie, prin fiece mlajă” . De reţinut şi această formulă: „...iar autorul, ca un paing, trebuie să ţese aici atâtea pânzeturi, încât de la cer la pământ să se prindă totul!”

Pe mine unul m-a impresionat mai cu seamă felul în care V. Vasilache „prinde”, în doar câteva fraze, firea omului: „Am făcut cunoştinţă cu [Andrei] Tarkovski. Gesticulaţia, mişcările, comportarea – un neastâmpăr, parcă voit demonizat... Poate pentru a-şi ascunde înstrăinarea faţă de cele înconjurătoare? Oricum, ai impresia unei agresivităţi silite, «forţate», «nevoite» (de la «nevoie»), pentru a-şi păstra intactă o copilărie întârziată (sau poate netrăită...?)” Şi, ceva mai jos, despre o altă mare personalitate: „Ieri am avut cu pictorul Grecu aproape trei ore de discuţie. E greu să spui ce-s mai mult interesante: Grecu – teoreticianul plastician sau tablourile lui Grecu. (...) Spre deosebire de V. Rusu-Ciobanu şi faţă de raporturi, corespondenţe, amiciţie, Grecu te incită, te-atâţă, nu-ţi dă pace ca un ghiduşar...”

Ah! şi ce magistrală răsturnare de perspectivă, cum numai unui mare spirit îi putea veni: „el, individul Tolstoi, e un leit personagiu, genial desprins de Dostoievski! Însuşi Dostoievski pare că toată vieţişoara lui a descris frământările lui Tolstoi...”

La 9 ani de la trecerea scriitorului, iată un „Vasilache luminat, scăldat în omenie, iertare şi înţelegere” (Igor Nagacevschi) care revine în forţă.

Oleg SEREBRIAN. Woldemar

Cântecul mării era (încă) romanul de debut al unui istoric & specialist în geopolitică pe nume Oleg Serebrian; cel de-al doilea volum al trilogiei, Woldemar, Cartier, 2018, este (deja) opera unui scriitor în toată puterea cuvântului. Nu că magistrul în relaţii internaţionale (1993) & doctorul în ştiinţe politice (1998) s-ar eclipsa din naraţiune (nici vorbă!), dar tot omul de litere, dublat de-un fin psiholog, are ultimul cuvânt.

Redactat pe două voci – a unui băieţel de şapte ani înzestrat cu capacităţi excepţionale şi având o sensibilitate deosebită, Woldemar (un fel de replică a lui Peter Pan: „Eu aş fi fericit să rămân toată viaţa… copil”), şi a bunicii Marta Skavronski, revenită la baştină, în Cernăuţi, după 12 ani de exil şi care este îngerul păzitor al copilului –, romanul constituie un puzzle ale cărui piese se imbrică perfect, reconstituind o epocă (anii ’60 ai URSS-ului) nu atât în tablouri epice, cât din trăirile sufleteşti ale personajelor, tot atâtea „oglinzi” animate în care se reflectă micul Woldemar: „Tu ai fost zidit aşa cum eşti de trei femei. Prima a fost Marfina, ţăranca bătrână şi blajină, cu poveştile ei, cu graiul molcom bucovinean, cu rânduielile ei patriarhale, aşezate. Eram apoi eu, o femeie între două vârste, o aşchie rătăcită a vechii nobilimi habsburgice, care-şi retrăia cu o tenacitate masochistă drama vieţii dintr-o lume de mult apusă (…) Apoi, Iuliana, femeia tânără, viguroasă, autoritară, neîmplinită. Fiecare din noi te-a vrut altceva, şi-a proiectat pe tine năzuinţele ascunse”. Dintre acestea, mai cu seamă chipul mamei (vitrege, dar despre asta va afla mai târziu) Iuliana, femeia sovietică model ce-şi sacrifică viaţa personală pentru cauză, se înscrie în galeria personajelor memorabile: „Mă bătea întotdeauna în tăcere, nu zicea nimic, scăpa doar nişte icnituri încordate care urmau îndată după fiecare mişcare. (…) Eram sigur că o frigeau palmele de la loviturile pe care mi le-a dat, dar nu credeam că din pricina asta plângea. Şi, în mod sigur, nu din milă pentru mine”. Tot aşa cum o singură frază îl defineşte perfect pe copil: „Căutai răspuns la nişte întrebări, sau poate la o singură întrebare, pe care, înţelegeam, s-ar putea să n-o pui niciodată”.

După ce Radu Mareş dăduse în 2010 marele roman al Bucovinei interbelice (acel „ţinut în care trăiau oameni şi cărţi”), Când ne vom întoarce, Premiul USR & al Academiei Române, iată-l pe Oleg Serebrian ridicându-şi Bucovina de dincoace de Tisa (după 1945, făcută vraişte – şi oamenii, şi cărţile) la rang de cronotop romanesc.

Vitalie CIOBANU. Zilele după Oreste

Era şi timpul ca eseistul Vitalie Ciobanu (n. 1964) să-i lase locul prozatorului cu acelaşi nume, ceea ce s-a şi întâmplat – la distanţă de 28 de ani de la debutu-i cu romanul Schimbarea din strajă (1991) – odată cu apariţia volumului de nuvele Zilele după Oreste, Humanitas, 2019. Mai exact, i-a făcut loc alături la masa de scris, cele şapte proze (prima – şi care dă titlul cărţii –, datând din 2000, şi ultima, din 2018) fiind redactate cu mână sigur de cărturar aplecat asupra scrierilor altora – de unde şi proiecţia… scribo-centristă (scriitorul Radu Baltazar în „Taxiul de noapte”, exegetul Alexandru Palade în „O după-amiază cu Llosa” sau tânărul redactor de carte aspirând la gloria de romancier Laurenţiu din „Engleza pentru cei care pleacă”).

Exemplar pentru felul de a scrie al lui Vitalie Ciobanu, cu toate firele trase înăuntru, mi se pare textul „Ilona şi împărăţia”, în care istoria „defilează” pe lângă o haltă oarecare, odată cu garniturile de trenuri: la început, „Curgerea aceasta anonimă, de vagoane fără chip şi fără semne distinctive, îi îngustase necruţător evantaiul alternativelor vieţii, savoarea visărilor în care se pierdea. «Se duc să cucerească împărăţia de la Răsărit», i-a spus tata…”; apoi, pe măsură ce „domnea, generic, refrenul implacabil al roţilor de tren”, însăşi „împărăţia aceea enigmatică de la Răsărit (…) începuse să capete contur, să-şi crească relieful, să-şi îngroaşe culorile, şi chiar să capete un luciu malefic, de reptilă antediluviană, pândind în văgăuna ei întunecoasă…”; vine şi ziua aceea în care, după ce „aşteptară, cu nervii la pământ, ordinul de îmbarcare spre Răsărit”, „garnitura fusese trecută pe linia de rezervă”; apoi, sentimentul de abandon: „Păreau împinşi la marginea lumii, uitaţi într-o buclă atemporală, scoşi din ecuaţia efortului naţional…”; ca, în cele din urmă, să ajungă a o vedea şi pe asta: „După o jumătate de oră, precedată de urletul sinistru al locomotivei, intra în gară prima garnitură cu refugiaţi, oameni scăpaţi din pârjolul războiului, sub privirile consternate ale oraşului. (…) Împărăţia de la Răsărit, pe care o hrăniseră, inconştient, cu soldaţi, muniţie de luptă şi provizii, dar mai ales cu vise deşarte şi iluzii vinovate, venea peste ei, aducându-le cunoaşterea”. Magistrală „citire” a istoriei naţionale, şi nu numai! (Într-un alt text, „Taxiul de noapte”, datat cu 2009, prozatorul pare să anticipeze capturarea statului RM de către un singur partid – mai exact, om – de mai târziu: „Telenovela noastră naţională este doar veriga unui lanţ mai lung, mai încurcat. Şi orice reţea îşi are un centru mai ascuns, «păianjenul» care o ţese. Înşală, mituiesc, corup judecători şi politicieni, iar mai târziu, la bătrâneţe, îşi încropesc o fundaţie prin care să-şi «graveze» numele în memoria urmaşilor, în calitate de mecenaţi, de binefăcători ai artiştilor şi ai săracilor din lumea a treia…”)

Crescut – de fapt, cultivat! – în grădina fermecată a scribului, prezentul volum vine să confirme vocaţia de cărturar a lui Vitalie Ciobanu, intelectualul de cursă lungă, revenit la prima sa dragoste, proza.