Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016
Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Cu doar două zile înainte de 27 martie [2020], zi a cărei semnificaţie istorică o ştie toată lumea, din Franţa venea cumplita veste a stingerii lui Paul Goma, într-un spital parizian, răpus de Covid 19. Omul plecat în lume din satul Manta, judeţul Orhei, îşi încheia periplul pământesc – cum bine i-a zis tot el, Arta refugii – fără a mai apuca să pună piciorul nici pe pământ românesc, nici basarabean, şi într-un caz şi-n altul vicisitudinile istoriei făcându-l să ia drumul bejeniei.

Paul Goma
Paul Goma

Nu-i mai puţin adevărat că în ultimul deceniu s-au făcut eforturi considerabile pentru a-l readuce pe Paul Goma acasă, împreună cu familia – campanie susţinută şi de Televiziunea naţională, şi de Uniunea Scriitorilor din Moldova, şi de Academia de Ştiinţe ş.a.m.d. N-a fost să fie, de unde la un moment dat totul părea foarte, apoi încă posibil (asta, dacă trecem totuşi cu vederea că, fiind propus de către Uniunea Scriitorilor, în 2014, la Premiul Naţional, juriul prezidat de premierul de atunci, Iurie Leancă, aşa şi nu i l-a acordat)…

La 2 octombrie ’20, Paul Goma ar fi împlinit 85 de ani, ocazie cu care la Muzeul Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chişinău a avut loc vernisarea unei expoziţii de carte şi colocviul „Paul Goma, din „calidorul” posterității. 85 de ani de la nașterea scriitorului”. Mare parte a exponatelor provin din donaţia doamnei Mariana Sipoş, dar şi din fondurile Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti, iar vestea încă „nearhivată” de jurnaliştii culturali este că, în chiar ziua de 2 octombrie 2020, în Japonia a apărut traducerea niponă a romanului Justa de Paul Goma. Nu voi spune decât că au luat cuvântul scriitorii Teo Chiriac, vice-preşedintele USM, dl Vladimir Beşleagă (n. 1931, dintr-o generaţie cu Paul Goma), Val Butnaru, Nina Corcinschi, directoarea a Institutului de Limbă şi Literatură Română, Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, Victor Vasilache, pictorul Gheorghe Oprea, care a realizat un portret al lui Paul Goma şi, cu voia Dvs., subsemnatul. Conferinţa moderată de Maria Şleahtiţchi, directoarea MNL, a fost transmisă în direct pe site-ul Muzeului, aşa că nu voi repovesti discursurile vorbitorilor.

Noël Bernard în dialog Paul Goma, Radio Europa Liberă, 1978
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:54:49 0:00

Una dintre piesele expoziţiei o constituie dactilograma romanului Bonifacia, din 1983, pe care am primit-o în septembrie 1996 chiar din mâinile lui Paul Goma. Iată cum s-a întâmplat. În septembrie 1996 avea loc la Die, Valence, din Franţa Festivalul Cultural „Est-Ouest”, având ca invitat Republica Moldova, ocazie cu care s-a scos o antologie de versuri bilingvă (engleză-franceză), alcătuită de Sorin Alexandrescu, dar şi un volum de eseuri, cu autori moldoveni şi străini, despre „identitatea” R.M. Totodată la faţa locului, au avut loc dezbateri pe teme culturale & politice, la care au luat parte nu doar invitaţii moldoveni, ci şi nume sonore din România & diaspora: Gabriela Adameşteanu, Dorin Tudoran, Sorin Alexandrescu şi, sigur, Paul Goma. Nu-i greu să vă imaginaţi emoţiile încă tânărului scriitor care eram în 1996 aşteptând să dea ochii cu autorul ale cărui cărţi – Gherla, Patimile după Piteşti, Soldatul câinelui, ca să nu mai vorbesc de răscititele Din Calidor şi Arta refugii – îmi hrăniseră mintea şi inima în anii de cotitură de după căderea URSS. Abia dacă ne-am strâns mâna, în dimineaţa în care începeau colocviile, că Paul Goma m-a întrebat: „Mi-aţi adus leuştean?!” Am rămas bouche bée – de unde să ştim noi, cei care abia ieşeam în lume (mulţi, pentru prima oară în viaţă din Moldova), că distinsul nostru pământean tânjeşte după bucătăria copilăriei sale de la Mana. Cred că am strâns din umeri, cei câţiva scriitori basaraben i prezenţi la dezbatere; noroc că din delegaţia moldovenească mai făceau parte şi doamna Varvara Buzilă & nişte bucătărese grozave care, într-una din zile, au şi pregătit pentru toţi participanţii la Festival (peste o sută de oameni!) o ciorbă moldovenească (nu aş putea să spun, după atâţia ani, dacă era sau nu cu leuştean).

Paul Goma
Paul Goma

Preţ de o săptămână şi ceva, Festivalul s-a desfăşurat nu doar la Die, ci şi-n localităţile învecinate, Crest bunăoară; eram „desantaţi” (3-4 scriitori, nu neapărat doar de limbă română) în câte-un orăşel din raza a cca 50 km, temele de dezbatere fiind cele mai variate. Era un regal, nu doar să-i asculţi perorând pe Paul Goma, Gabriela Adameşteanu, Doina Jela, rusul Vladimir Sorokin (printre invitaţi se număra şi Joseph Brodski, care însă muriseră între timp), albanezul Ismail Kadare, dar şi să-ţi faci auzită vocea în cadrul acelor dezbateri, axate în pare parte pe ţările Europei post-comuniste. (Sper să se fi păstrat undeva, în arhiva Festivalului, imprimările acelor colocvii itinerante, astăzi de mare valoare istorică.)

Ce să mai vorbesc de discuţiile în jurul unei mese, la prânz sau cină, când scriitorul se regăsea – după ani grei de exil – printre ai săi; şi ce păcat că n-am imprimat parte din acele sporovăieli, şi nici n-am ţinut un jurnal al Festivalului (la care, pe lângă Paul Goma şi Sorin Alexandrescu, l-am cunoscut şi pe Matei Vişniec). Ce pot spune este că Paul Goma era un cozeur grozav, vorbirea sa fiind la fel de mustoasă ca şi scrisu-i, iar spiritul său de observaţie „îi scana” pe toţi într-o clipă, după care omul cu limba foarte ascuţită născocea porecle care mai de care. Bref, la Die Paul Goma crease în jurul său o mică Mana, sau doar o mahala a acesteia.

La plecare, mi-a pus în braţe dactilograma din 1983 a romanului Bonifacia, scoasă – cum se preciza pe coperta de carton – la Editura autorului, fără nici o obligaţie, din partea mea, de a o publica în RM (nu lucram pe atunci la vreo editură, iar revista Basarabia dădea primele semne de sfârşeală). În câţiva ani, romanele autorului nostru, printre ele şi Bonifacia, au văzut lumina tiparului, când la o editură, când la alta, fără să există însă o serie de autor Paul Goma care l-ar fi impus categoric în conştiinţa publică. În 25 martie 2020, la aflarea cumplitei veşti, m-am gândit că dactilograma Bonifaciei nu-mi mai aparţine, ca persoană privată, ci este o piesă de patrimoniu – drept care am făcut-o donaţie Muzeului Naţional de Literatură „Mihail Kogălniceanu”. Altfel spus, dacă n-a fost cu putinţă întoarcerea acasă a scriitorului, nici măcar după-moarte (cenuşa sa e depusă în columbariul de la Père Lachaise), măcar manuscrisele (care – să ne aducem aminte – nu ard!) să revină la baştină. Iar după aceea, şi prin cărţile sale de rezistenţă, într-o serie de autor demnă de numele Paul Goma.

An al tuturor nenorocirilor, n-o fost suficientă pandemia globală dând buzna peste noi (şi făcând, la ora aceasta, peste o mie de victime, din cei 50.000 de infestaţi), nici seceta regională (în opinia unor supravieţuitori ai secetei din 1946, la fel de cumplită), acum iată că a ars, ziua în amiaza mare, şi Filarmonica de Stat „Serghei Lunchevici” din Chişinău. Imaginile acoperişului în flăcări, prăbuşindu-se cu un pârâit (de oase frânte!) înfiorător, ne-au dus cu gândul la un alt incendiu celebru, cel al catedralei Notre-Dame din Paris, a cărei săgeată, în prăbuşire, a spart nu doar acoperişul edificiului, ci şi inimile a milioane de oameni, de pe toate continentele. În Franţa, catedrala încă ardea, ameninţând să se năruie, pompierii se aflau în treabă, salvând turnurile din faţă, iar donaţiile – de la cele ale unor companii multinaţionale la cele ale unor persoane private – au şi început să curgă (îmi place să cred că anume solidaritatea umană a fost cea care a ţinut în picioare edificiul). Preşedintele Emmanuel Macron, premierul Edouard Philippe, edilul Parisului Anne Hidalgo s-au adresat naţiunii & parizienilor, asigurându-i pe oameni că statul nu va lăsa să fie ştearsă de pa faţa pământului una din cele mai strălucite pagini ale istoriei franceze & culturii europene; l-a văzut cineva, aseară, pe preş. Igor Dodon sau pe prim-ministrul (tot el, socru mare) Ion Chicu să aibă vreo reacţie la drama care s-s jucat în plin centrul capitalei?!

Fiindcă n-a ars doar o clădire de patrimoniu (datând din 1912), nu s-au făcut scrum doar nişte decoruri & piane, pe care puţinii lucrători aflaţi la ora prânzului în incinta Filarmonicii n-au putut să le scoată, cu tot cu mobilierul din sala mare şi mică, a ars o Instituţie naţională, cu tot ce presupune aceasta: câteva decenii de istorie & cultură, sutele de personalităţi care au sfinţit locul (ca să reluăm o expresie populară), dar şi colectivele de artişti ce evoluează acum şi aici pe scena acesteia (mi s-a frânt inima văzând-o pe Ilona Stepan, director-artistic şi prim-dirijor al Capelei Corale Academice „Doina”, care nu-şi afla locul, privind neputincioasă la dezastrul dezlănţuit). Ce se va alege cu toate colectivele de artişti „încartiruite” la Filarmonică? Un artist nu poate juca & cânta „în sertar” – se va găsi o scenă/platformă pentru fiecare? Să fie oare artiştii buni doar pe durata campaniilor electorale, când sunt plătiţi să cânte pe la mitinguri de către cutare sau cutare partid sau candidat? Vor trebui să plece iarăşi prin străinătăţi, la invitaţia diasporei moldovene din Italia, Franţa, Spania, Portugalia ş.a. pentru a-şi câştiga bucăţica de pâine? Greu de realizat, în termeni umani, proporţiile dezastrului – întrebarea e dacă flăcările ce-au mistuit Filarmonica nu se vor extinde asupra altor sectoare ale culturii (cartea, teatrul, muzeele etc.) şi aşa afectate de pandemie. Căci, în mod cert, de data aceasta nu va veni preşedintele Turciei să repare o clădire, oricât de istorică & de patrimoniu, după ce că i-au fost predaţi, la pachet, profesorii turci de la Liceul „Orizontul”, în schimbul Preşedinţiei predate la cheie (să fie oare acelaşi edificiu pe care regretatul Gheorghe Ghimpu înălţa tricolorul?!).

Şi vai! nu suntem la capătul nenorocirilor – în Republica Moldova se anunţă cod roşu de alegeri prezidenţiale. Moldoveni de pe toate meridianele, nu lăsaţi să ia foc ţara întreagă! Stingeţi incendiul roşu!!!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG