Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu (n. 28 octombrie 1920, la Chişinău, dintr-o mamă lituaniană, Maria Podziunaite, şi un tată român basarabean, Gheorghe Rusu-Ciobanu), tocmai şi-a sărbătorit centenarul, prin vernisarea unei expoziției „Valentina Rusu-Ciobanu: 10 portrete de scriitori din colecția Muzeului Național de Literatură «Mihail Kogălniceanu» la 100 de ani de la nașterea artistei” şi a unei ample expoziţii de pictură la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei, ocazia cu care MNAM a publicat un catalog îngrijit de directorul venerabilei instituţiei, pictorul Tudor Zbârnea. N-am apucat să ajung, la 14.00, la expoziţia de la MNL „Mihail Kogălniceanu”, n-aş fi ratat însă pentru nimic în lume vernisarea de la MNAM de la 16.00.

Valentina Rusu Ciobanu
Valentina Rusu Ciobanu

Multe feţe cunoscute – în ciuda măştilor de protecţie! –, de la artişti plastici, scriitori & actori la politicieni (Maia Sandu, Monica Babuc, ca să dau doar două nume „cu rezonanţă”), pe care le-am recunoscut mai cu seamă după sclipirea ochilor – pentru o seară, atmosfera nu mai este una deprimantă, de „stare de asediu” fără sfârşit, ci de-a dreptul ozonizată. Câte tablouri, tot atâtea ferestre deschise spre lumile imaginare, într-o succesiune de etape de creaţie ce-au marcat artele plastice de la noi.

„La începutul carierei artistice Valentina Rusu-Ciobanu se manifestă în albia tradiţională elaborând o galerie impunătoare de portrete lucrate în cheie clar-obscur, în culori complementare, uşor nuanţate prin ansamblul lor, urmând să surprindă de fiecare dată psihologia şi individualitatea personajelor. (…) În perioada anilor 1960 în creaţia Valentinei Rusu-Ciobanu se observă o cotitură radicală şi prima lucrare care marchează această nouă tendinţă este Plantarea pomilor (1961), în care se observă anumite schimbări de ordin stilistic şi cromatic. Modul în care este structurată compoziţia, stilizarea figurilor, lipsa clar-obscurului, frecvent în operele anterioare, totul prevesteşte o nouă manieră stilistică, specifică pentru arta naivă. (…) În perioada anilor 1970-1980, creaţia Valentinei Rusu-Ciobanu se orientează spre o nouă variantă şi tendinţă stilistică, abordând în tematică o reinterpretare a mesajelor artei occidentale, renascentiste. Foto-realismul sau realismul fotografic, aflat în vogă în spaţiul occidental şi criticat de esteticienii sovietici, care nu acceptau egalarea acestuia cu realismul socialist (procedau la fel şi în cazurile cu impresionismul, expresionismul etc.). Stil refractar, lipsit de orice mesaj ideologic sau conceptual, apărut iniţial pe la mijlocul anilor ’70 în Statele Unite ale Americii, drept succesor al hiperrealismului, este preluat de artistă într-o formă originală şi inconfundabilă. De fapt, Valentina Rusu-Ciobanu continuă să utilizeze narativismul naiv, combinându-l cu foto-realismul şi demonstrând astfel că nu a acceptat integral acest stil. (…) Sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX în creaţia Valentinei Rusu-Ciobanu este marcat de incertitudinea unui viitor al generaţiilor de tineri, care nu au cunoscut vicisitudinile dramatice ale propriului destin, reflectând doar speranţă. În acest sens ultimele lucrări – Desuetudine (1990), Uitare (1990), Anno Domine (1990) – sunt o evocare a timpurilor, a etapelor existenţei contemporane. (…) La domeniile deja cunoscute practicate de Valentina Rusu-Ciobanu am adăuga încă unul – scenografia, realizată prin decorul spectacolelor Radu Ştefan – întâiul şi ultimul de Aureliu Busuioc (teatrul „Luceafărul” din Chişinău) şi Păsările tinereţii noastre de Ion Druţă (montat de „Teatrul Mic” din Moscova). (…) Admirând tablourile Valentinei Rusu-Ciobanu, pictate cu ani în urmă, avem senzaţia că au fost create astăzi, anticipând şi intuind tendinţele artei contemporane” (din catalogul expoziţiei).

La rându-mi, găsesc multă poezie în pânzele artistei, iar dacă ar fi să-mi alcătuiesc chiar eu o mică galerie personală, cu câte un singur tablou pentru fiecare dinte etapele de creaţie ale Valentinei Rusu-Ciobanu, aceasta ar arăta astfel: Fată la fereastră (1954); Portretul Eugeniei Surugiu (1960); Regizorul Emil Loteanu (1967); Compoziţie decorativă – IV (anii ’70); Micul dejun (1979); Desuetudine (1990). Norocul nostru este că, preţ de o lună şi mai bine (până pe la mijlocul lui decembrie curent), aveam şansă să-i contemplăm pe viu mare parte din capodoperele Domniei Sale atât la Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, cât şi la Muzeul Naţional de Artă al Moldovei.

(Tocmai am primit de la scriitorul Koksis Francisko, din Târgu Mureş, pdf-ul volumului său de interviuri Urme pe zăpada memoriei, Editura Ardealul, 2020, în paginile căruia am descoperit şi dialogul nostru de-acum 7 ani, „De la poezia jocului secund la romanul în 3D”, publicat în Vatra, nr. 8-9/2013. Înainte de a-l prezenta, în cadrul emisiunii mele „Cartea la pachet”, îngăduie-mi-se să citez un fragment de interviu, cu precizarea că Domnia Sa întreabă, iar subsemnatul răspunde; tema merită – şi va fi! – dezvoltată.)

  • Cum încadrezi literatura română în context regional şi european? Îţi pun această întrebare, deşi sunt conştient că reperele, coordonatele de raportare sunt precare, nu avem destule istorii literare şi dicţionare care să ofere informaţiile necesare pentru a judeca valoarea culturilor din preajmă. Criteriul premiilor „mari” este relevant? Ar fi posibilă o astfel de comparaţie sau ierarhizare? Dacă da, ce privilegiem – unicitatea, specificul fiecăreia sau trăsăturile generale? Dacă nu, care crezi că sunt aspectele – istorice, culturale, materiale – imperios necesare cunoaşterii reciproce, pe baza cărora să ne aşezăm pe o scală de valori?
  • Dacă-mi amintesc bine, deja Eugen Lovinescu punea problema sincronizării; altfel spus, orice literatură naţională se defineşte şi în raport cu culturile din preajmă, acum mai mult ca oricând. Sârbii, maghiarii, bulgarii ş.a., ca să ne raportăm doar la vecinii apropiaţi, au dat nume mari – dar cât de bine le cunoaştem? (Şi în ce măsură ne cunosc şi ei valorile noastre?) Cert e că ICR-„echipa Patapievici” a reuşit să facă vizibilă literatura română, nu doar pe Bătrânul Continent, ci şi în Lumea Nouă, o formidabilă rampă de lansare (de care a beneficiat însă „echipa Marga” – eram la faţa locului când au apărut studenţii cu măştile lui Pleşu, Cărtărescu ş.a.) fiind şi recentul Salon du Livre de la Paris. De-aici şi până la „infuzarea albastrului de Voroneţ în cerul european” e însă cale lungă – iar după replierea „autarhică” a actualului ICR, frică mi-i că-n locul vaselor comunicante (româno-francez, -englez, -german, -italian etc.) vom avea un circuit închis, centripet, ouroboros! Mai pe româneşte spus, ne furăm noi înşine căciula! Nu că „marile premii” din afară ar fi 100% relevante – există şi suficienţi scriitori români „de export” abonaţi la distincţii de tot felul şi care, în ţară, nu se prea bucură de apreciere… –, dar cel puţin ne situează, graţie unui „-escu”, pe harta culturală a lumii. Pe de-altă parte, nu pot să nu mă întreb: ce ne facem cu autorii intraductibili, dar care au formatat à jamais literele noastre? Îmi povestea, la un moment dat, Philippe Loubière despre o traducere catastrofală a Crailor de Curtea-Veche în franceză, care în loc să ne pună în valoare „unicitatea”, nu făcea decât să ne fixeze într-o „provincie imaginară” à la Villiers de l’Isle-Adam sau Barbey d’Aurevilly, şi încă într-o franceză prêt-à-porter! Cum frumuseţea multor scrieri de-ale noastre stă într-o limbă română absolut fermecătoare, mă întreb dacă nu cumva ceea ce se pierde la traducere este mai mult decât ceea ce se „capitalizează” în urma „transferului” de bunuri/valori. Altfel spus, care-i rentabilitatea unor astfel de operaţii? (Ruşii zic, în asemenea cazuri: „Себе дороже!”, cum ar vei – nu face pielea cât dubala…) Nu-i mai bine aşadar să ne edificăm literatura naţională în ideea unei expresivităţi „intraductibile”? Nu chem să ne închidem în ţarcul naţional, din contră, ci să ne cultivăm sentimentul propriei valori, sprijinindu-ne pe atuurile unei limbi „pline” & cu o potenţialitate excepţională – ceea ce spunea şi regretatul nostru prieten Alexandru Muşina, în Scrisorile unui fazan. De pildă, am auzit de nenumărate ori, în ultimele două decenii, că MHS (pentru neiniţiaţi – Mircea Horia Simionescu) ar fi un „Borges al nostru”, nu şi că Michel Houellebecq este un „Alexandru Ecovoiu galez”, să zicem (comparaţia şchiopătează de ambele picioare!), încât frică mi-e că am dezvoltat un teribil complex de inferioritate, la care se mai adaugă şi frustrarea asta mai veche, cu Nobelul neacordat. Iar când ni se va acorda totuşi – „căci va veni şi ziua ceea”, vorba poetului – , parcă văd ce dezamăgire generală va urma, imediat după un of!-of!-oftat de mulţumire eliberatoare! Revenind la miezul problemei, nu pot să nu constat o „neaşezare” a literaturii noastre – în ciuda unor certe realizări, mai cu seamă în poezie (cu ceva răsunet planetar, graţie Avangardei!) – pe harta marilor puteri culturale europene, ba chiar şi a Mitteleuropei. (Să fie din cauza limbii, vorbite DOAR de vreo 30 milioane de români?! Dar şi portugheza parcă-i vorbită, cel puţin pe Bătrânul Continent, doar de vreo 10 milioane de lusitani, şi totuşi a dat un mare (cât patru!) poet universal, Fernando Pessoa, dar şi un mare romancier, unul cu adevărat de Premiul Nobel, José Saramago!...) Mă opresc aici, spre a-mi cultiva – candid – grădina!

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG