Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

„Dacă vreodată veţi dori să vedeţi un loc năpăstuit de arhitectura sovietică, acesta este locul pe care trebuie să-l vizitaţi. Totul este sur, voluminos şi absolut lipsit de stil. Există câteva parcuri obosite în centrul oraşului pentru a alunga monotonia şi un presupus lac în partea de vest din centrul oraşului. Din păcate, el a secat şi a fost umplut cu gunoi” – alese cuvinte despre Chişinău, plasat pe poziţia a 4-a (carevasăzică, nici măcar în d’ale contraperformanţei nu am prins podiumul în viziunea celor de la Travel.ninemsn.com) în Topul celor mai urâte oraşe din lume, imediat după 1. Sumqayit, Azerbaijan; 2. Guatemala City, Guatemala; 3. Riyadh, Arabia Saudi, şi înaintea de: 5. La Oroya, Peru; 6. Naypyidaw, Myanmar; 7. Ciudad del Este, Paraguay. Nimic de spus – frumoasă realizare!

Pe de-altă parte, Chişinăul a devenit demult o referinţă culturală pe plan mondial, de-ar fi să amintesc doar de L’Homme aux valises, ultima piesă a lui Eugène Ionesco, în care se afirmă la un moment dat, nici mai mult nici mai puţin, că cel mai bun loc de întâlnire ar fi chiar această urbe cu un nume atât de puţin eufonic.

Ne aducem şi noi modesta contribuţie la fasonarea imaginii capitalei Republicii Moldova pe plan dacă nu mondial, cel puţin european, ataşând mai jos versiunea germană a poemului Ch-ău, dacă tot îl evocăm nostalgic pe neamţul Carol Schmidt, de departe cel mai longeviv primar al Chişinăului (1877 – 1903). Cine ştie, poate că responsabilii cu topul de la Travel.ninemsn.com, citindu-mi aceste versuri într-o limbă de circulaţie mondială, se vor gândi că până şi-n această „arhitectura sovietică” locuiesc totuşi (şi) nişte poeţi, ceea ce înseamnă că nu-i totul pierdut!

* * * * * * *

Ch-ău

(ragtime)

Ch-ău stadt in der ebene hingestreckt wie ein kuhfladen auf dem feldweg

Ch-ău stadt der dunkelheit

ebenholz-stadt die

ein verrückter auf dem kleinen finger dreht wie eine scheibe und eine million füße

gehen eilen ständig von den rändern zur mitte in einem kreis einer spirale

wo die leere gähnt an der stelle des glockenturms

neben-

an das w.c. das erste gebührenpflichtige in der stadt

du löst eine eintrittskarte und während du auf dem klo hockst dein glück versuchst – ätsch!

1 9 (sind die ersten ziffern) macht zehn und (weitere zwei)

7 1 macht acht – das jahr in dem du zum ersten mal den asphalt und häuser mit neun

und noch mehr stockwerken gesehen nur hundert schritte von der öffentlichen toilette entfernt

entwand dich unter dem autorad damals Der liebe Herrgott

in bluejeans verkleidet dass du nach einigen tagen zur schule gehen kannst

großwachsen deine eltern erfreuen wegfahren zurückkehren kannst

hauptstadt

mit einem namen als ließest du wasser fließen während du … Ch/Pis(s-

in)ău weißes spülbecken in denen sich die hände waschen die premierminis-

ter die nach einem jahr ausgewechselt wurden (ach dieses weiße ist nur die hülle

der schwarzen compact-disc the ch-nău)

in der drehung zeigt das nichts

auf einmal seine unterwäsche aus schaum wie Die Tänzerinnen

von Lautrec mit „hast du unsere beweglichkeit gesehen?“

zu ihren füßen liegen

Christus und Judas wälzen und werfen sich hin und her im schlaf bis sie den platz wechseln

halb eins zeigt die wanduhr jene denen gerade sie beide gehören

der bauchredner

sitzt neben dem herrn präsident (dieser da er kaum rumänisch versteht

bewegt seine lippen während gleichzeitig der bauchredner spricht

über Was I-mportiert Republik Unabhängigkeit)

ch-ău stadt wie eine hand vor dem mund keine vorsehung

steigt herab mit einer gruppe genossen auf gemeinem

arbeitsbesuch

die erteilung des visums

beglückt dich gleichermaßen wie die erteilung der klausel

stell dir vor Guan Yin wie er auf Lao wartet sag

er möge es dir im voraus widmen beim tor im westen heraustreten Über Dao

und Macht

sieh die mütter der champions wie sie ihre sprößlinge säugen mit Cola-Cao

du hast eine ausgestreckte hand im magen die um eine milde gabe fleht

du hast da einen körper der dazu verdammt ist ihn zwischen Ana

und Caiafa zu teilen du hast das wahlrecht Die Freiheit mit dem Gewehr zu schießen

eine frau die in ihrem eigenen leib eingesperrt ist wie der panther im käfig

Der Zentralfriedhof in der Armenischen Straße eine gute ruhestätte

für die ewigkeit und spaziergänge

du hast etwas was sie nicht hat

und genau nach maßgabe ihrer wünsche

du hast die stadt die der verrückte auf dem kleinen finger dreht mit tempo 33

und in der du auch wenn du stillstehst wie eine nadel auf eine scheibe gelegt dich verhältst

Ch-ău schwarzer nimbus wie ein fingernagel den der onyxglanz traf

beschworen: „dürre sonne vom sonnenaufgang

vom mittag vom tageszenith

von der sonne untergang

aus der mitternacht

aus der stunde des hahnenschreies

vom sich-ergießen der morgenröte

dürre sonne mit erquicken

dürre sonne mit entzücken

dürre sonne mit dem messer

dürre sonne mit dem pfahl

sonne dürr weiß schwarz…“

du hast da den flegel

der nation der es bis in den Senat gebracht hat

dir graut vor anthologien du hast leberschmerzen

du wirst verrecken doch was schert es mich solange andere längst dahingegangen

in dem dreieck das auf der scheibe angebracht ist das alter Jesu

das vermittelt diesem ein gewisses tempo

sie haben dich gesehen wie du mit der Trauer walzer getanzt hast übergewichtige frau

(die übrigens jeder zweite mann in der stadt gehabt hat)

du öffnest die augen von denen zwei autobahnen ausgehen verfolgst gierig

den verkehr in entgegengesetzte richtungen

siehst (von kind auf bis zum putsch als sie ihn wegtrugen)

Lenins denkmal ein barbarisches phallisches symbol siehst die Arche

(des triumphes?!...) des Noah – ein drehtor das sie versuchen

zu verführen – ja woher! siehst Zehntausend Wesen

ADAM-iten und EVA-kuiert durch autotüren kasinos kerker

siehst Den Maiskolben dick wie ein bunker abgeflacht wie die stirn

eines agronomen wo die parlamentarier häufig zum maisbrei

aufsetzen das gebäude des ZK (gewesenen) in form einer sichel

die Kathedrale die auf die knie gefallen ist wie ein altes weib

das das kreuz (unseres?) erzbischofs von Ch-ău Vladimir küsst

finster wie im arsch

siehst den fehler in der zeitung erste seite Mircea Snegur

du schließt die augen leitest den straßenverkehr

durch die tunnel (zwei) durch knochen getrieben hörst Pergolesis

Stabat Mater

riesen-scheibe von einer stadt die in ihrer ekstatischen drehung (posthum)

Ion Aldea und Doina erklingen lässt auf ihrem letzten weg

Zehntausend Wesen sind hervorgekommen um ihren übergang zu begleiten

als trügen einen brautschleier der page Ewigkeit und die soubrette Undsoweiter

Ch(ristus möge sie in seinem namen)au(fnehmen)

bauplatz wo sich nichts zuträgt

ragtime

höllenschlund

leere die sich in der mitte der scheibe ausdehnt ist gerade dabei über den rand

der platte zu schwappen eine leere dank der diese sich drehe und rühre

immer schneller: 33 - 45 - 78 – eine klappermühle

zack zack zack

am ende wendest du das blatt

(die handfläche

die wange

die eintrittskarten

die rückseit)

drehst die platte um

am ende das gleiche: im leeren wie im vollen versteckt sich die nützlichkeit

versteckt sich der nutzen sich der nutzen der nutzen

(traducere în germană de Hellmut SEILER)

În una şi aceeaşi zi, pe 8 octombrie 2013, respectiv 2012, plecau din viaţă Eugen Cioclea (n. 4 august 1948) şi Aureliu Busuioc (n. 26 octombrie 1928). Vestea plecării lui Cioclea, găsit mort în casă după câteva zile, m-a întors literalmente pe dos; vestea plecării lui Busuioc m-a întristat – vorbisem la telefon cu doar câteva zile în urmă şi era în mare vervă. Şi într-un caz, şi-n altul, am simţit nevoia să spun câteva cuvinte de adio, la mitingul de doliu – dacă în cazul lui A. Busuioc, am dat-o pe-o undă liric-ironică, făcându-l pe fiul său Cornel (bucăţică ruptă!) să-şi descreţească la un moment dat fruntea, despre Cioclea am vorbit cu lacrimi în glas, înghiţind nişte noduri cât pumnul! Cât de nedreaptă era acea pierdere, de la care au trecut, iată, 7 ani, fără să se întâmple nimic din ce s-a promis atunci – nu tu stradă Eugen Cioclea, nu tu şcoală sau barem bibliotecă purtând numele poetului.

Am scris în mai multe rânduri, şi despre unul, şi despre altul, inclusiv pe blogul meu de la REL – îngăduie-mi-se să Vă amintesc, în cele ce urmează, de două cărţi remarcabile, prin care Aurel Busuioc & Eugen Cioclea şi-au fixat efigia în postumitate, primul încă din timpul vieţii, în ordinea în care au apărut:

Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte… august 2020
Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte… august 2020

Aureliu BUSUIOC, Şi a fost noapte…

Un roman redactat dintr-o suflare, şi încă – pe ultima sută de metri, de către un adevărat maratonist al literelor noastre, octogenarul Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte…, Cartier, 2012, este o tulburătoare poveste de dragoste dintre un ofiţer al armatei germane (de origine austriacă, detaliu important în economia naraţiunii) şi o tânără bulgăroaică din orăşelul B[olgrad], totul pe fundalul ofensivei Armatei Sovietice din vara lui 1944. „În dimineaţa zilei de 14 iunie – începe tradiţional autorul, pentru a fixa de la bun început atât cadrul realist, cât şi formatul simbolic al naraţiunii –, o pereche de lebede survola în sfârşit orăşelul B. Zborul în sine nu marca nimic extraordinar (…) Neobişnuită era perechea: o pasăre albă ca spuma laptelui şi cealaltă neagră tăciune”. (Peste alte câteva zeci de pagini, se va afla că lebăda neagră fugise – de dragul celei albe, se înţelege – din grădina zoologică de la Viena, ceea ce consună – pe invers – cu pornirea tinerei fete de a-l urma pe Oberleutnantul ei în Tirol.)

Şapte capitole, scurte ca cele şapte zile ale săptămânii, chiar dacă tinerii au la dispoziţie ceva mai mult de două luni (din 14 iunie până pe 23 august, ’44), intitulate fiecare după numele protagonistului ce iese în faţă – Werner, Lenţa, Vasil Karapetrov, Tuşa Velceva ş.a.m.d. –, spun aceeaşi eternă poveste a noilor Romeo şi Julieta, doar că de data aceasta nu familiile iubiţilor se opun, ci însăşi logica implacabilă a războiului: „– Fetiţa mea, uiţi în ce lume trăieşti (…) Azi suntem împreună, dar e războiul acesta nebun pe care-l vom pierde… Şi atunci? Am văzut câte ceva din jurnalele noastre din de pe al doilea front… Am văzut franţuzoaice tunse chilug în piaţă, fie că au fost amante vremelnice ori soţii iubitoare ale ocupanţilor… Fără deosebire… Ţi-am propus eu una din aceste variante? Mâine-poimâine, se întorc ruşii aici… Aş vrea să fii soţia mea, nu jertfa mea… Dar cum? Cum?”

Vor trece alţi 12 ani, răstimp în care Werner rămâne în prizonierat la ruşi, iar Lenţa face Literele, şi eroii noştri se vor întâlni – acum, pe fundalul evenimentelor din 1956 din Ungaria –, iar întrebarea lui Werner: „– Domnişoară Velcev, mai doriţi să vă mutaţi în Tirol?...” nu-i decât răspunsul la acele retorice „Dar cum? Cum?” din 1944. Cerc închis. „Da, Werner, da, da, da!”

Eugen CIOCLEA. Daţi totul la o parte ca să văd

Autor are doar 3 volume de versuri: Numitorul comun, 1988, Alte dimensiuni, 1991, şi Daţi totul la o parte ca să văd, 2001 –, trilogia-i antumă seamănă, din p.d.v. al versificaţiei silabo-tonice, cu un dactil (picior de vers de trei silabe, cu accentul căzând pe prima silabă), silaba, pardon, cartea sa „de bătaie” fiind cea de debut. Majoritatea poemelor de forţă sunt de găsit în paginile acesteia; cel de-al doilea volum, Alte dimensiuni, nu redimensionează de fapt poezia lui Cioclea, bună parte a textelor acestuia fiind scrise în aceeaşi perioadă & în acelaşi registru (unele trecând dintr-un volum în altul, ca pentru a marca unitatea stilistică), cel mult o „clasicizează”. După mine, e vorba de una şi aceeaşi carte, „Made in USSR” (ca să cităm versul final din La persoana a treia), care ar fi trebuit să conţină cele circa 100 de poeme – bună parte, antologice! – scrise de-a lungul a două decenii, atât că rigorile procesului editorial din URSS-ul acelor vremuri au făcut ca bibliografia poetului să fie mai bogată cu un titlu. De fapt, „ruptura” se produce între poezia sa „made in USSR” (toată drama artistului – singurul poet de la noi pe care Perestroika l-a prins cu sertarele pline! – e în această marcă, căci poezia sa are nevoie de cutia de rezonanţă a Imperiului, nici mai mult nici mai puţin, ca să sune la capacitate maximă; „Poezia lui Eugen CIOCLEA/ este o poezie declarativă./ El vă face declaraţii de iubire din mers” nu-i atât un manifest, cât un modus vivendi) din anii ’70-’80 şi textele scrise în ultimul deceniu al sec. XX (tot el, primul de statalitate a Republicii Moldova) care vor alcătui volumul Daţi totul la o parte ca să văd.

Aşa că „dactilul” lui Cioclea este, în ultimă instanţă, un „troheu” – se schimbă numărul de silabe, de la trei la două, nu şi accentul, mereu pe prima. Or, exact lucrul acesta îl nemulţumea în ultimii ani, de a fi „etichetat” doar ca poet teribilist & „goliardic”, tocmai el, cu studii la Facultatea de Matematică a Universităţii „Lomonosov” din Moscova, care mărturisea în ultimul său interviu, cu Alexandru Bantoş: „(…) adolescentul din Cioclea a vrut să fie în poezie mai răsărit ca Ion Barbu (…) la care am fost ucenic. Ştiam pe dinafară mesajul Joc-ului secund şi-am înţeles pe atunci că limbajul lui Barbu se află la graniţa dintre limbajul ştiinţific şi limbajul poetic. Releva gândirea greacă, ce se exprima nu doar în mituri, ci şi în teoreme” – întocmai ca Paul Celan care, sătul să fie circumscris unui singur poem, Todesfuge, s-a îndepărtat cât a putut de tare de formula ce-l consacrase peste noapte! –, drept care Cioclea şi-a întors (cu mânie!) faţa de la poezia sa „made in USSR” spre o poezie mai abstractă, de parcă după ce a tot spart, în anii ’70-’80, blocuri de marmură cu barosul, în ultimii ani artistul urma să cioplească aşchii, dacă nu cumva idei în stare pură.

Concise ca nişte formule matematice, expresii sfârtecate ale unei dureri de nespus (ca urmare a loviturii primite în 1990, la Moscova, i-a fost afectat centrul vorbirii; ar fi un noroc nesperat să se găsească, pe la prieteni, caseta pe care pictorul Nicolae Guţu i-a dăruit-o prin anii 80 ca să-şi imprime poemele, în lectură proprie, magistrală la acea vreme – şi acum îmi răsună în urechi: „Vin acasă./ Mă întorc în provincie./ Mai sentimental decât toată literatura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aş fi fost toată viaţa pantof,/ care, deşi având limbă,/ abia acum s-a hotărât/ să vorbească”!), adevărate silogisme ale amărăciunii („Pe lângă scârba/ că m-am născut/ eu n-am greşit/ niciodată”, demnă de pana unui Cioran), fulguraţii sau mai degrabă scurtcircuitări ale neantului („Vidul este conştiinţa însăşi”; „Fericirea mea/ eclipsează extazul –/ viaţa e ireală, moartea la fel”, dar şi „Victimă/ a propriei/ probabilităţi/ haosul/ se repară/ prin noi”), ultimele sale versurile (de fapt, bruioane) sunt tot atâtea abjurări ale fiinţei („Urletul/ m-a îmbălsămat/ de-a dreptu-n/ nimicul/ isteric”, sau „Nimicul a emigrat din lucruri în mine/ Pot să zdohnesc fericit”) & ale limbajului („Ca să faci/ o carte/ despre ceva/ eşti obligat/ să aiurezi”, sau „Din câmpul/ de cărţi/ numai cartea aceasta/ nu va pricepe/ vreodată/ ce scrie/ în ea”, sau, mai radical: „Vreau să fac o carte/ pe care o adresez nimănui –/ nici mie cu prisosinţă”), în credinţa-i absolută că, nici mai mult, nici mai puţin, „Poezia este o rugăciune agresivă”.

De fapt, această schimbare de registru – dintr-unul major, pe-alocuri emfatic, à la Vâsoţki (fără a-l îngâna!), într-unul nu pur şi simplu minor, ci minimalist – anunţată deja în Daţi totul la o parte ca să văd, cât se poate de tranşant: „Odată cu soarta/ ar trebuie să-mi distrug poezia/ dacă mai sunt disident”, este una cu Schimbarea la Faţă, doar că fără Mântuire („nesuferita schimbare/ la faţă”, cutremurătorul final al poemului Declin, mai întunecat decât toată poezia lui Ioan Es. Pop, campionul en titre la lupte cu Îngerul). (Condiţia poetului – în special, a tipului de artist reprezentat de Cioclea – nu poate fi decât disidenţa, faţă de orice regim/autoritate!) Astfel că, atunci când se vede pe punctul de a deveni el însuşi un autor „canonic” – aşezat cap de serie al antologiei optzeciste Portret de grup; cenaclul ce-i poartă numele, de son vivant; spectacolul lui Andrei Sochircă de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” etc. –, Cioclea se întoarce împotriva propriei sale opere, denunţându-şi poetica de altă dată: „Detergentul îi unica artă”. Consecvent până la capăt (citeşte: sfârşit!), face tabula rasa – asta vrea să spună, în ultimă instanţă, Daţi totul la o parte ca să văd, titlu pe care l-am şi reţinut pentru antologia de faţă. Or, ceea ce i se arată dincolo de acest „totul” nu mai ţine de văz (& aparenţe), ci chiar de viziune: „Taina fiinţei/ îmbelşugate/ o ducem/ niciunde/ cu noi” (versuri potrivite pentru inscripţia-i funerară). Zarurile au fost aruncate („Plec. Important. Nicăieri”); şi chiar dacă mai are nostalgia paradisului („Dar raiul răsare/ răsare şi-apune/ lângă picioarele/ mamei”), lucrul acesta nu-l împiedică – din contră! – să forţeze ieşirea din scenă, nu înainte de a trânti uşa (fiinţei sale?/ lumii întregi?): „Mă răzbun pe naşterea mea”. Cerc închis. Cercul Poeţilor Dispăruţi. Poeţi care trebuie redescoperiţi, cu fiece ediţie – prezenta, Cartier, 2018, fiind şi cea mai completă.

* * * * * * * * *

Tocmai încheiasem aceste rânduri fugare, când de la Stockholm a venit vestea decernării Premiului Nobel pentru Literatură unei poete, americana Louise Glück (n. 1943) – nu pot să nu-mi amintesc că, ori de câte ori se abţiguia în anii în care am fost cei mai apropiaţi prieteni (1987 – 1989), Eugen Cioclea se prezenta în gura mare ca fiind laureat Nobel (şi nu publicase, până în 1988, nicio carte!). Restul e tăcere şi/sau literatură…

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG