Vladimir Tismăneanu

Leninismul, între extincție ireversibilă și atracție recurentă

Post-comunismul înseamnă o luptă continuă pentru a trece peste „rămășițele leninismului”, iar a vorbi despre nevoia de restaurare a presupuselor valori democratice ale leninismului este pur și simplu expresia ignoranței istorice și cecității morale. Leninismul nu poate fi fundamentul politicii adevărului tocmai pentru că este o doctrină neo-machiavelică care relativizează, distorsionează și instrumentalizează în mod fundamental utilitarist și cu dispreț orice noțiune de adevăr obiectiv. Este simptomatic modul în care Slavoj Žižek și admiratorii săi au deturnat conceptul unui politici originate în adevăr de la disidenți precum Aleksandr Soljenițîn și Václav Havel (vezi Sebastian Budgen, Stathis Kouvelakis, Slavoj Žižek (eds.), Lenin Reloaded: Toward a Politics of Truth, Durham and London: Duke University Press, 2007).

Am propus cândva termenul de „ruine leniniste”, în mod limpede o prelucrare a conceptului iluminant al lui Ken Jowitt de moștenire leninistă, ca o constelație civilizațională, incluzând sentimente puternice, nostalgii, emoții, resentimente, fobii, porniri colectiviste și atracția spre paternalism ori chiar corporatism (vezi cartea mea, Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Iași: Polirom, 1999, traducere de Magda Teodorescu; editia americană apărută in 1998 la Princeton University Press).

Vreme de decenii profesor la Universitatea California din Berkeley, azi senior fellow la Hoover Instituion (Universitatea Stanford), Jowitt este printre puținii politologi care au înțeles cu acuratețe că profunda atracție a leninismului este direct legată de emergența unui partid de avangardă, o falangă cu conștiința predestinării, ca substitut pentru referențialele tradiționale carismatice, de tip religios, în vremuri de criză morală și culturală profundă: „Leninismul și nazismul au fost fiecare, în feluri diferite, tentative perverse de a sprijini și restaura etosul și viața eroice în contrast cu sistemul individualist liberal burghez [....] Principiul definitoriu al leninismului este a face ceea ce este ilogic, adică a face impersonalul carismatic. Carisma este în mod curent asociată cu un sfânt sau un cavaler, cu anumite atribute personale, și ceea ce Lenin a realizat este remarcabil. El a făcut exact ceea ce a pretins că va face: a creat un partid de un tip nou. A făcut partidul carismatic. Oamenii au murit pentru partid” („The Individual, Charisma, and the Leninist Extinction,” A Conversation with Ken Jowitt, Berkeley, Institute of International Studies, 2000).

Astfel, definiția pe care o oferă Jowitt leninismului unește componentele ideologice, emoționale și organizaționale într-o constelație dinamică și cuprinzătoare:

„...Leninismul este cel mai bine perceput ca un sindrom istoric și organizațional, bazat pe impersonalismul carismatic; o strategie bazată pe o 'eroare ingenioasă' ducând la colectivizare/industrializare; și un bloc internațional condus de un regim dominant, cu aceeași definiție ca părțile sale constitutive, acționând precum un lider, model și sprijin” (Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, Berkeley: University of California Press, 1992, p. 49).

Leninismul, ca regim politic și cultural, sau ca sistem internațional, este fără îndoială apus. Pe de altă parte, modelul leninist/stalinist al organizării extrem de disciplinate, de tipul sectei mesianice, bazat pe respingerea pluralismului și demonizarea "celuilalt", nu și-a pierdut farmecele: suficient să reamintim diatribele lui Lenin împotriva menșevicilor, socialist-revoluționarilor, "culacilor", "intelectualilor burghezi", etc. În această viziune, locul lor, chiar atunci când s-au travestit pe ei înșiși ca indivizi non-afiliați partinic, a fost după gratii (vezi citatele despre Lenin și teroare în excelenta antologie a lui Kostas Papaïoannou, Marx et les marxistes, Paris: Gallimard, 2001, p. 314).

Această cvasi-rațională, în fapt aproape mistică identificare cu partidul (imaginat ca o fortăreață asediată, înconjurată de dușmani feroci—de unde și elementul protectiv al poveștii) a fost, desigur, o trăsătură principală a bolșevismului (în oricare din încarnările sale) înainte de ceea ce Robert C. Tucker a definit a fi de-radicalizarea sa (adică ceea ce Jowitt numea tentația reformatoare de tip Sf. Toma de Aquino, sub forma "revizionismului modern", așa cum Mao Zedong a definit titoismul și hrușciovismul). Să fii un leninist însemna să accepți pretenția partidului la cunoaștere științifică (înțelegerea "legilor evoluției istorice"), precum și pretenția sa profetică/oraculară—a te îndoi de omnisciența și omnipotența partidului reprezenta păcatul capital (așa cum a admis, în cele din urmă, vechiul bolșevic Nikolai Rubașov, eroul lui Arthur Koestler din Întuneric la amiază). Să ne amintim de faimoasa declarație a lui Lenin din octombrie 1917: "Istoria nu ne va ierta dacă ratăm această ocazie". Divinizarea Istoriei și mistica Partidului--acestea sunt componentele esențiale ale spiritului revoluționar în ipostaza sa bolșevică.

Așa cum o spune Leszek Kołakowski: „Rațiunea de partid, principiul politic venerat de toți leniniștii, a dus la imaginea infailibilă conținută de figura secretarului general” (Leszek Kołakowski, Main Currents of Marxism, Vol. 3, The Breakdown, Oxford and New York: Oxford University Press, 1978, p. 90). Iuri Piatakov, unul din favoriții lui Lenin din sânul generației tinere a vechii gărzi bolșevice, a explicat această identificare cu Partidul în termeni cât se poate de dramatici: „Da, voi considera ca fiind negru ceva ce am simțit și considerat a fi alb, de vreme ce în afara partidului, în afara armonizării cu el, nu există viață pentru mine” (Piatakov citat în Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, p. 461). Același tip de partolatrie (idolatrizarea Partidului) îl putem găsi și in scrierile lui Troțki, Buharin, chiar Gramsci cu a sa teorie a „Principelui modern”. Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăților critice și cultul liniei de partid ca expresie desăvârșită a voinței generale, au fost toate conținute în proiectul originar bolșevic. Subordonarea tuturor criteriilor morale țelului ultim, anume obținerea unei societăți fără clase, a constituit principala problemă, ori, mai precis spus, dilemă, a leninismului. Este ceea ce a anticipat tanărul Georg Lukács atunci când scria despre bolșevism ca problemă morală. După care, contaminat cu patosul voluntarist de tip leninist, a imbrățișat și el, irevocabil și necondiționat, religia politică a „Marelui Experiment”.

Istoria se repetă doar aparent, scria Karl Marx, ceea ce prima oară e tragedie, a doua oară e farsă. Dar poate fi o farsă grotescă, sângeroasă, abjectă, adăugăm noi. Andrei Lugovoi, ofițer FSB și asasinul lui Alexander Litvinenko, a fost decorat de Vladimir Putin pentru “energica sa activitate legislativă”. O carte a lui Jorge Semprún se cheamă “A doua moarte a lui Ramón Mercader”. Asistăm acum la a doua sa viață. Cu diferența că întâiul Mercader, personajul formidabilului roman “Omul care iubea câinii” al cubanezului Leonardo Padura, era unul din iluminații Cominternului, era un posedat, un true believer. Cel de-al doilea, asasinul lui Litvinenko, este un mercenar, un operator, un gangster care servește famiglia Putin.

Acel Ramón Mercader a fost comunistul spaniol care l-a ucis pe Lev Davidovici Troțki cu o lovitură de piolet (ice pick) în cap, pe 21 august 1940, la Coyoacán, în Mexic. A făcut-o la ordinul lui Stalin, transmis prin colonelul NKVD Leonid Eitingon și prin mama sa, agenta sovietică și exaltată comunistă, Caridad Mercader, amanta lui Eitingon. Când au văzut că Mercader nu vine, cei doi, care îl așteptau la colțul străzii, au înțeles că ordinul fusese îndeplinit, nu mai era nevoie de riscuri suplimentare. Contau, pe bună dreptate, pe tăcerea acestuia. Oficial, în Pravda, s-a scris că asasinul era un troțkist dezamăgit. Știrea avea doar câteva rânduri, se vorbea de moartea “dușmanului poporului” L. D. Troțki.

Mercader a primit o sentință de 20 de ani de temniță (Mexicul nu are pedeapsa capitală), i-a ispășit și a fost eliberat în 1960. Se spune că în primăvara anului 1956, când gardienii i-au dat să citească “Raportul Secret” al lui Nikita Hrușciov, a albit. A ajuns în URSS în 1961, a fost decorat, într-o ceremonie secretă, cu distincția “Erou al Uniunii Sovietice” (cea mai înaltă posibilă). Medalia i-a fost înmânată de președintele din epocă al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Leonid Ilici Brejnev. Liderul PCUS era Nikita Sergheevici Hrușciov, cel care denunțase cultul lui Stalin, și pe care Brejnev avea să-l înlocuiască în fruntea partidului lui Lenin în octombrie 1964. Din romantismul originar, în chip pervers manipulat de Stalin și oamenii săi, inclusiv un Santiago Carrillo, liderul Partidului Comunist Spaniol, nu a rămas decât atracția alcoolului, gustul de cenușă al iluziilor trădate și pasiunea pentru câini. A plecat din URSS în Cuba, a murit pe “insula Revoluției”, martor la ceea ce regretatul sociolog Irving Louis Horowitz a numit stalinizarea Revoluției Cubane.

Alexander Litvinenko l-a sfidat pe cel pe care îl numim țarul Putka (așa i se spunea lui Putin în liceu, la Leningrad, de către colegii exasperați de apucăturile sale de bully). A dezvăluit criminalitatea autocrației cleptocratice de la Kremlin. A fost considerat un trădător. A fost otrăvit cu o substanță creată în laboratoarele morții din KGB-ul rebotezat FSB. Pasiunea cekiștilor pentru otrăvuri e știută. Am scris noi doi aici despre Genrikh Iagoda, șeful poliției secrete (OGPU) în anii ’30, farmacist de profesie, colecționar de rafinate toapsecuri. Cel care a aplicat ordinul Kremlinului a fost Lugovoi. Similitudinea cu modul în care Stalin și urmașii săi l-au răsplătit pe Mercader nu poate scăpa celor care cunosc tenebroasa istorie a bolșevismului etern.

* text preluat de pe contributors.ro

http://www.contributors.ro/global-europa/a-doua-via%C8%9Ba-a-lui-ramon-mercader-putin-il-decoreaza-pe-asasinul-lugovoi-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/