Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Puține texte au formulat mai direct, mai limpede, ori chiar mai brutal natura violentă a ideocrației bolșevice, disprețul total al leninismului în raport cu orice formă de legalitate, deci cu însăși ideea de Rechtsstaat, decât pamfletul lui Lev Troțki, Terorism și comunism. În volumul al II-lea din trilogia sa, Principalele curente ale marxismului (apărută la Curtea Veche), Leszek Kołakowski observa că lucrarea, scrisă atunci când Troțki, universal perceput ca mâna dreaptă a lui Lenin, se afla la putere, era comandantul suprem al Armatei Roșii în plin război civil și război cu Polonia, reprezintă cea mai generală prezentare a teoriei statului sub “dictatura proletariatului”, dar și “relatarea cea mai explicită a ceea ce avea să fie numit sistemul totalitar”.

Pentru Troțki, principiile kantiene despre natura sacră a vieții umane nu erau decât un jalnic verbiaj demagogic-preoțesc. Criticii Revoluției Bolșevice, între care social-democratul Karl Kautsky, erau stigmatizați, în spiritul manicheismului leninist, drept mizerabili renegați. Troțki recurgea cu arogantă fervoare, fără urmă de reticență ori de auto-îndoială, la glorificarea delirantă a violenței. Îl prefigura în acest sens nu doar pe hiper-rivalul său Stalin, dar și pe Mussolini, ori mai târziu pe Mao, Fanon și Che Guevara. Scriu aceste rânduri și parcă aud reproșul că am devenit noltist (așa cum a fost acuzată Monica Lovinescu). Faptele nu mai contează în discursul ventriloc al unei corectitudini istorice care anulează cronologia pentru a susține ideologia. Afinitățile indubitabile dintre cele două totalitarisme gemene sunt negate în numele “idealismului” primordial al bolșevismului, ori al marxismului, offspring [vlăstar] al Luminilor.

Bolșevismul originar pe care Troțki l-a îmbrățișat necondiționat în 1917, însemna cultul partidului-predestinat, al avangardei înzestrate cu acces la cunoașterea istorică absolută, substitut lumesc al Spiritului Absolut hegelian, deci al divinității. Tocmai acest hybris a dus al cultivarea unui demonism salvaționist-profetic cu efecte cataclismice. Fundamentul acestei viziuni, dar și al practicilor teroriste pe care le-a inspirat, este utilitarismul exacerbat în plan etic. Apoteoza devotamentului necondiționat, a acelui spirit de partid (partiinost‘) care avea să facă atâtea ravagii, a credinței oarbe. Ceea ce sociologul Steven Lukes numește the moral blindness of communism [cecitatea morală a comunismului]. Spunea Lenin: “Afirmăm că moralitatea noastră este în întregime subordonată intereselor luptei de clasă a proletariatului”. Care interese, desigur, vor fi identificate (dictate) de “Statul Major” al revoluției, deci de Lenin și camarazii săi. Concluzia lui Kołakowski: “Omnipotența Minciunii nu s-a datorat ticăloșiei personale a lui Stalin, ci a fost singura formă de legitimare a unui regim întemeiat pe principii leniniste. Sloganul vânturat constant în timpul dictaturii lui Stalin, ‘Stalin este Leninul zilelor noastre’, era astfel de o perfectă acuratețe”. O abordare care merge dincolo de caracterologie, de psihopatologie (neîndoios importante) și luminează resorturile interne, cauzale ale dezastrului. Este doar aparent paradoxal faptul că marxiști jurați continuă să vadă în “deraierea” stalinistă efectul paranoiei individuale. Chestiunea este că paranoia făcea parte din codul genetic al sistemului.

Așa a văzut lucrurile Leszek Kołakowski. Filosoful sloven Slavoj Žižek, altminteri un informat exeget al tradiției hegeliano-marxiste, dar și un neo-stângist pentru care declarațiile cele mai teribiliste par să fie forma firească (și unica) de a obține atenția mediilor academice vestice (și, mai nou, estice), ne prezintă un alt Lev Davidovici în introducerea la ediția din 2007 a cărții lui Troțki (v. Terrorism and Communism, London: Verso, 2007). Volumul face parte dintr-o serie de texte faimoase (ori mai degrabă infamous) din tradiția radicalismului revoluționar. Bijuterii teoretice precum “Slavoj Žižek presents Mao: On Practice and Contradictions” [Slavoj Žižek îl prezintă pe Mao: Despre practică și contradicții]. Ori, dacă doriți să ajungeți la sursele paradigmelor redemptiv-utopice ale veacului XX, Slavoj Žižek presents Robespierre: “Virtue and Terror”. [Slavoj Žižek îl prezintă pe Robespierre: Virtute și Teroare]

Fac parte dintre cei care mai cred că merită să polemizezi cu Žižek. Fostul disident sloven, admirator mărturisit nu doar al lui Karl, dar și al fraților Marx, nu este doar un farseur (deși este fără îndoială și un self-promoting buffoon), în mod cert nu s-a înrolat în mișcări politice nihiliste (deși pare să simpatizeze cu ele). Este un Tariq Ramadan al stângii neo-marxiste. Jonglează cu concepte preluate de la Adorno, Lacan, Derrida, Deleuze, Eagleton, Jameson, Agamben, Badiou, cunoaște în detaliu istoria marxismului și a mișcării comuniste mondiale, a citit cam tot ce se poate citi în teoria ideologiei și în filosofia post-modernă, se simte la el acasa în sociologia cunoașterii (cu recente incursiuni în domeniul teologiei). În plus, când vrea, poate scrie captivant. Pe scurt, un (frivol-pervers) magician al ideilor (nu întâmplător se ocupa Thomas Mann de tema magicianului). Din specia tânărului Georg Lukács, dar și din aceea a lui Nae Ionescu: un regat pentru un bon mot

Motiv pentru care, tocmai el, maniacul notelor bibliografice, nu consideră de cuviință să trimită la trilogia kołakowskiană. I-ar strica jucăria conceptuală, micul edificiu categorial menit să-i exonereze pe Lenin și pe Troțki, în detrimentul demonizatului Stalin (cvasi-inconștient reflex hrușciovist). Ca și cum Stalin s-ar fi născut din neant, nu din cultura politică a bolșevismului. Se fac referințe la Lars Lih (absolut OK), dar se recurge la ironii deloc subtile la adresa lui Martin Malia și Orlando Figes. Intelectualii din jurul lui Partisan Review în ultima fază a revistei sunt anatemizați drept “neoconservatori belicoși” (mă mândresc că fac parte din acel grup pentru care liberalismul anticomunist, inspirat de Daniel Bell, William Philips, Lionel Trilling, Sidney Hook, Melvin Lasky, Nicola Chiaromonte și Dwight Macdonald rămâne o opțiune vitală). Se sugerează că însuși asceticul torționar Felix Edmundovici Dzerjinski, arhitectul Cekăi, a fost un romantic, un idealist dispus să ucidă în numele purificării umanității.

În concepția lui Žižek, bolșevismul anului disperării (1920) a avut “grandoare istorică” (o temă care se conturează mai nou și în gândirea lui G. M. Tamás, alt reper al neo-stângiștilor). Tot așa cum pentru Heidegger național-socialismul anului 1933 avea “grandoare istorică”. Tragedia sovietică, crede Žižek, nu a fost a popoarelor supuse unui experiment halucinant, ci a liderilor bolșevici însingurați, izolați, luptând cu “eroism” pentru salvarea himerelor lor. Pentru Žižek, adevăratul Troțki nu este cel care a criticat, încă din 1903, iacobinismul leninist, ci febrilul administrator al fericirii universale, cel care dispunea militarizarea forțată a economiei și distrugerea oricărui spațiu de pluralism în numele inventării/plăsmuirii Omului Nou: "...probabil că semnificantul 'Troțki' este cea mai apropiată etichetare a ceea ce merită salvat din moștenirea leninistă". Cât privește “moștenirile leniniste”, evident că Žižek nu are nimic de spus despre contribuțiile lui Ken Jowitt…

Concluzia lui Žižek, pe urmele noului/vechiului său idol Troțki, este că leninismul nu conducea logic spre stalinism, că totul a fost de fapt un joc al contingențelor, al rătăcirilor și al destinelor individuale: "Sugerăm aici că deși este limpede că stalinismul s-a născut din condițiile originare ale Revoluției din Octombrie și ceea ce i-a urmat imediat după, nimeni nu ar trebui să excludă aprioric posibilitatea ca, dacă Lenin ar mai fi rămas sănătos câțiva ani și l-ar fi îndepărtat pe Stalin, ceva cu totul diferit să fi apărut -- sigur, nu utopia 'socialismului democratic', dar, cu toate acestea, ceva substanțial diferit de stalinistul 'socialism într-o singură țară', rezultatul unei serii de decizii politice și economice mult mai 'pragmatice' și spontane, complet conștiente de propriile limitări". (p. XXIII)

Rar mi-a fost dat să citesc un text mai anistoric, mai fals, mai rarefiat din punct de vedere al relației cu personajele, evenimentele și conjuncturile acelor timpuri: Žižek preferă să uite că Lenin și Troțki au fost cei care au lichidat Adunarea Constituantă (lucru care a provocat acerba critică din partea Rosei Luxemburg), au interzis partidele politice (inclusiv pe foștii aliați, eserii de stânga), au suprimat dreptul la fracțiuni în corpul absolut omogen al entității mistice a Partidului și ordonat reprimarea revoltei anti-totalitare de la Kronstadt (martie 1921). “Eroismul” lor a fost unul al iresponsabilității istorice, politice și mai ales morale. Jucând cu ostentativă plăcere rolul noului Naphta, oracol al resurecției a ceea ce s-ar putea defini drept le désir de révolution [pofta de revoluție], Žižek pledează pentru reabilitarea experiențelor chiliastice, a soteriologiilor seculare, a mesianismelor vizionare, pentru regăsirea unei “authentically apocalyptical Paulinian atmosphere” ["atmosfere apocaliptice paveliste [v. Sf. Pavel] autentice"], fără să se sinchisească de gropile comune pe care nu vom conteni să le descoperim pretutindeni unde s-a încercat aplicarea visurilor leniniste. Cu vișinskiană elocință, el acuză establishmentul liberal-conservator (“the canailles of cynical wisdom”/canaliile înțelepciunii cinice) de toate viciile, erorile și păcatele posibile. În fapt, diagnosticul îi poate fi aplicat cu minime schimbări lexicale: la canaille of cynical irresponsibility/ canalia iresponsabilității cinice.

PS: Precizez că volumul lui Slavoj Žižek, Ați spus cumva totalitarism? (trad. rom. de Veronica Tomescu), apărut în 2005 la editura Curtea Veche în colecția Constelații, pe care o coordonez, precede (chiar dacă anunță cumva) radicalizarea din ultimii ani a filosofului sloven.

Eseul meu despre Kołakowski, „Filosoful libertății”, a apărut în traducere poloneză în Gazeta Wyborcza, cotidanul condus de Adam Michnik. Tot acolo au apărut texte de Krzysztof Pomian, Timothy Garton Ash, Tadeusz Mazowiecki, Zygmunt Bauman, Marcin Król, precum și un interviu cu Slavoj Žižek, noul teolog al revoluției, care revine asupra divergențelor sale cu Kołakowski legate de leninism, dar și de Ernst Bloch, Școala de la Frankfurt, etc.

Aflu că in ziarul polonez „Gazeta Wyborcza” a apărut un interviu al președintelui Klaus Iohannis, prefațat de o notă care sugerează pretinsul filorusism al predecesorului său. Este o prostie de dimensiuni cosmice. Habar nu am dacă jurnalistul polonez s-a lăsat prins intr-o capcană, dacă este prost informat sau pur și simplu bate campii. Dar știu cu precizie că ultimul lucru din lume de care poate fi acuzat Traian Băsescu ar fi „filo-rusismul”. As putea oferi zeci de exemple care să probeze spusele mele, dar nu are sens să o fac. Cei care cunosc situația reală nu au indoieli privind opțiunea categorică, fermă și irevocabilă pro-NATO a lui Traian Băsescu.

Nu el, ci premierul penelist Calin Popescu-Tăriceanu voia să retragă trupele române din Irak. Iar decorarea lui Traian Băsescu cu cel mai inalt ordin miltar al Republicii Moldova numai putinofilie nu indică. Politica externă a unei țări se judecă in funcție de modul in care se cultivă și se fortifică alianțele vitale. In aceasta privință, Traian Băsescu a acționat consecvent și credibil in direcția vestică, nu estică, așa cum doreau puciștii in iulie 2012. Scopul loviturii de stat avortate nu era doar nimicirea statului de drept, ci și reorientarea strategică a țării inspre Est. Acest lucru a fost observat la Washington, la Berlin, la Londra si la Paris. In mod cert, si la Moscova…

http://www.contributors.ro/global-europa/incredere-si-consecventa-traian-basescu-la-washington/

Niciun om politic român nu a fost mai vicios atacat de „Vocea Rusiei”, adica „Vocea lui Putin”, decât Traian Băsescu. Poate că jurnalistul polonez l-a confundat pe fostul președinte Băsescu cu fostul președinte Ion Iliescu, un impenitent nostalgic al bolșevismului etern. In acest caz, e nevoie de o erată. Altminteri, e vorba de o incomensurabilă și incalificabilă rea credință. Partida rusă a existat și există in România, dar ea il detestă și il urăște pe Traian Basescu. Mi-e teamă că dezinformarea, o specialitate kaghebistă, iși cam face de cap in aceste vremuri. Cred că dl Iohannis poate ieși din de-acum proverbiala sa tăcere spre a clarifica lucrurile. Pentru că nu este normal, nu este onest să accepte denigrarea unui om care a luptat impotriva hegemonismului imperial rus doar pentru că acest lucru ii poate servi și infrumuseța propria imagine. Dl. Iohannis iși poate câștiga propriile credite și fără minimalizarea ori contestarea a ceea ce-au facut alții inaintea sa. Așa ar fi drept, așa ar fi fair. Iar dacă nu o face domnia sa direct, o poate face purtătoarea sa de cuvânt, Tatiana Niculescu Bran.

Că unii se grăbesc sa dea interviuri in care prezintă moștenirea politicii externe a lui Traian Băsescu (pe care au slujit-o avand funcții importante) drept un fel de haos, o improvizație lipsită de orice viziune sau coerență, nu mă miră. Există intotdeauna puzderie de candidați pentru poziții oferite de o noua conducere a țării. Cultivarea apologetică a noului lider ține de recuzita oportunistă. Mai ales atunci cand se caută consilieri. Dar dl. Iohannis ar trebui să știe că aceia care sar rapid și fără urmă de remușcări dintr-o barcă intr-alta, vor părăsi și barca sa atunci cand li se va părea oportun.

O precizare: Este adevărat că mă leagă o veche prietenie de Adam Michnik, am scris prefețele la două volume ale sale apărute in românește la editura Polirom, dar la capitolul lustrație (decomunizare) vedem lucrurile complet diferit. Iată, se pare, că și la capitolul România in timpul lui Traian Băsescu și, acum, al lui Klaus Iohannis. Cât privește prietenia, semnalez că am scris prefața cărtii lui Bronislaw Wildstein apărută in 2014 la Humanitas. Nu este un secret că Wildstein - cu care sunt prieten - este unul dintre criticii cei mai influenți ai liniei „Gazetei Wyborcza” (GW), inclusiv pe teme precum Germania si Rusia. Să amintesc că intre criticii pozitiiilor lui Adam Michnik se numără și Agnieszka Kolakowska, fiica marelui filosof Lesezk Kolakowski, cea care a tradus eseurile tatălui sau in engleză (dar și cartea „Oni” a Teresei Toranska). Să vedem dacă si ce va raspunde „Gazeta” la scrisoarea europarlamentarului Siegfried Mureșan. Oricum, acest șapou din GW rămane ca un document dezinformator, o probă de fals jurnalism. Pentru mine, un lucru extrem de intristator.

Nu sunt singurul care observă o distanță tot mai mare intre autorul „Scrisorilor din inchisoare”, carte esențială și pe veci admirabilă a literaturii anti-totalitare, și orientarea actuală a lui Adam Michnik legată de foștii comuniști (din Polonia și nu doar de-acolo). Dar acesta este de-acum alt subiect. Este, firește, dreptul său inalienabil să vadă lucrurile și să scrie cum crede de cuviiintă, dar este dureros pentru mine, ca om care a scris acolo, să constat că GW se pretează la o asemenea desfigurare a adevărului. Libertatea de opinie nu exclude ci, dimpotrivă, implică respectul pentru adevăr. Traian Băsescu nu a fost, nu este și nu cred in ruptul capului că va fi vreodată rusofil. Este o minciună sfruntată.

Articolul de mai sus este versiunea largită si actualizată a editorialului apărut in ziarul „Evenimentul Zilei” din 14 martie 2015:

http://www.evz.ro/editorial-vladimir-tismaneanu-traian-basescu-filorus-o-imensa-stupiditate.html

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG