Vladimir Tismăneanu

Istoria se repetă doar aparent, scria Karl Marx, ceea ce prima oară e tragedie, a doua oară e farsă. Dar poate fi o farsă grotescă, sângeroasă, abjectă, adăugăm noi. Andrei Lugovoi, ofițer FSB și asasinul lui Alexander Litvinenko, a fost decorat de Vladimir Putin pentru “energica sa activitate legislativă”. O carte a lui Jorge Semprún se cheamă “A doua moarte a lui Ramón Mercader”. Asistăm acum la a doua sa viață. Cu diferența că întâiul Mercader, personajul formidabilului roman “Omul care iubea câinii” al cubanezului Leonardo Padura, era unul din iluminații Cominternului, era un posedat, un true believer. Cel de-al doilea, asasinul lui Litvinenko, este un mercenar, un operator, un gangster care servește famiglia Putin.

Acel Ramón Mercader a fost comunistul spaniol care l-a ucis pe Lev Davidovici Troțki cu o lovitură de piolet (ice pick) în cap, pe 21 august 1940, la Coyoacán, în Mexic. A făcut-o la ordinul lui Stalin, transmis prin colonelul NKVD Leonid Eitingon și prin mama sa, agenta sovietică și exaltată comunistă, Caridad Mercader, amanta lui Eitingon. Când au văzut că Mercader nu vine, cei doi, care îl așteptau la colțul străzii, au înțeles că ordinul fusese îndeplinit, nu mai era nevoie de riscuri suplimentare. Contau, pe bună dreptate, pe tăcerea acestuia. Oficial, în Pravda, s-a scris că asasinul era un troțkist dezamăgit. Știrea avea doar câteva rânduri, se vorbea de moartea “dușmanului poporului” L. D. Troțki.

Mercader a primit o sentință de 20 de ani de temniță (Mexicul nu are pedeapsa capitală), i-a ispășit și a fost eliberat în 1960. Se spune că în primăvara anului 1956, când gardienii i-au dat să citească “Raportul Secret” al lui Nikita Hrușciov, a albit. A ajuns în URSS în 1961, a fost decorat, într-o ceremonie secretă, cu distincția “Erou al Uniunii Sovietice” (cea mai înaltă posibilă). Medalia i-a fost înmânată de președintele din epocă al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, Leonid Ilici Brejnev. Liderul PCUS era Nikita Sergheevici Hrușciov, cel care denunțase cultul lui Stalin, și pe care Brejnev avea să-l înlocuiască în fruntea partidului lui Lenin în octombrie 1964. Din romantismul originar, în chip pervers manipulat de Stalin și oamenii săi, inclusiv un Santiago Carrillo, liderul Partidului Comunist Spaniol, nu a rămas decât atracția alcoolului, gustul de cenușă al iluziilor trădate și pasiunea pentru câini. A plecat din URSS în Cuba, a murit pe “insula Revoluției”, martor la ceea ce regretatul sociolog Irving Louis Horowitz a numit stalinizarea Revoluției Cubane.

Alexander Litvinenko l-a sfidat pe cel pe care îl numim țarul Putka (așa i se spunea lui Putin în liceu, la Leningrad, de către colegii exasperați de apucăturile sale de bully). A dezvăluit criminalitatea autocrației cleptocratice de la Kremlin. A fost considerat un trădător. A fost otrăvit cu o substanță creată în laboratoarele morții din KGB-ul rebotezat FSB. Pasiunea cekiștilor pentru otrăvuri e știută. Am scris noi doi aici despre Genrikh Iagoda, șeful poliției secrete (OGPU) în anii ’30, farmacist de profesie, colecționar de rafinate toapsecuri. Cel care a aplicat ordinul Kremlinului a fost Lugovoi. Similitudinea cu modul în care Stalin și urmașii săi l-au răsplătit pe Mercader nu poate scăpa celor care cunosc tenebroasa istorie a bolșevismului etern.

* text preluat de pe contributors.ro

http://www.contributors.ro/global-europa/a-doua-via%C8%9Ba-a-lui-ramon-mercader-putin-il-decoreaza-pe-asasinul-lugovoi-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

La această oră, filosoful sloven Slavoj Žižek este cel mai activ auto-proclamat leninist în mediile intelectuale, la Nord și Sud, Est și Vest. Visul său nu este doar acela de a-l "reconstitui pe Lenin", ci și de a recrea situația marxistă a anilor 1930, acei ani pe care Arthur Koestler i-a denumit "deceniul roz". Pentru a obține această renaștere neo-escatologică, Žižek a compus o întreagă artilerie metafizică, plină de referințe sofisticate și deliberat provocatoare la Robespierre, Hegel, Schelling, Fichte, Marx, Nietzsche, Freud, Lenin, Lukács, Buharin, Lacan, Althusser, Balibar și mulți alții. Ceea ce surprinde este atenta evitare de către Žižek a literaturii marxologice și sovietologice. Ca și cum Raymond Aron, Robert Conquest, Richard Pipes, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, spre a numi doar câteva din figurile de vârf, n-au existat vreodată. Este, de asemenea, tulburător faptul că Žižek, care se arată gata să lupte "pentru apărarea cauzelor pierdute", uită în mod cu totul convenabil că timp de decenii întregi bolșevismul nu a fost o cauză pierdută, ci tocmai opusul (Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008).

Marxismul a fost, așa cum a punctat odată Leszek Kołakowski, cea mai mare fantasmă filosofică a timpurilor moderne (Žižek și-a exprimat respectul pentru Kołakowski în Gazeta Wyborcza, atunci când filosoful polonez a decedat în 2009; în acel număr omagial am contribuit eu însumi). În pofida hybrisului său radical, marxismul ar fi rămas o simplă doctrină sociologică dacă Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai potentă armă politică. Acesta este sensul comparației lui Antonio Gramsci dintre Lenin și Sfântul Pavel -- Lenin a transformat viziunea (Weltanschauung) salvaționistă marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată dialectica escatologică, iar A Treia Internațională (Cominternul) a reprezentat universalizarea noii matrice revoluționare. Invenția instituțională crucială a lui Lenin (Partidul bolșevic) și intervenția sa temerară asupra practicii mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe Georg Lukács, care nu a mai abandonat vreodată profunda sa admirație pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul lui Lukács față de viziunea politică a lui Lenin, Žižek scrie: "...Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social-democrației rusești în bolșevici și menșevici, când cele două fracțiuni se luptau asupra unei formule exacte care să definească cine poate fi membru de partid conform programului, a scris: 'Uneori, soarta întregii mișcări proletare pe mulți ani de acum înainte poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului'". (Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London: Verso, 2001, p. 116)

Trebuie să ne reamintim că leninismul, în calitatea lui de construct ideologic pretins coerent, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924: a fost în fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitimiza pe Troțki prin născocirea a ceva numit "leninism" ca opus ereziei denumită "troțkism". În același timp, bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practico-politică totală și totalizatoare în sânul mișcării revoluționare globale (vezi în acest sens Bertram Wolfe, "Leninism", în Milorad M. Drachkovitch, Marxism in the Modern World, Stanford: Stanford University Press, 1965, pp. 47-89).

A fost grație lui Lenin că un nou tip de politică a apărut în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament statornic față de cauza sacră și o substituire completă a rațiunii critice cu credința într-o auto-proclamată "avangardă" de zeloți iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen politic, cultural și istoric rus, apoi unul global, a fost de fapt piatra de temelie a sistemului care s-a năruit prin revoluțiile din 1989-1991. Indiferent de ce crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în timpul ultimilor săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), impulsul acțiunii sale a fost esențialmente opus pluralismului politic. Natura "democrației intra-partinice" bolșevice a fost în mod fundamental potrivnică dezbaterii libere și competiției între viziunile și platformele politice rivale (așa cum Lenin însuși a insistat, Partidul nu era un "club de discuții"). Rezoluția din martie 1921 de "interzicere a fracțiunilor", direct legată de zdorbirea insurecției din Kronstadt, a arătat propensiunea persistent dictatorială a bolșevismului. Persecutarea socialst-revoluționarilor (eserii) și a menșevicilor, pentru a nu vorbi și de alți adversari, confirmă faptul că pentru Lenin și asociații săi, "dictatura proletariatului" a însemnat consolidarea permanentă a controlului lor asupra corpului politic. Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață (economică) nu erau menite să pună sub semnul îndoielii relația fundamentală de putere: dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism (Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, pp. 269-397). În acest sens, nu au existat diferențe serioase între membrii Politburo-ului lui Lenin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Stalin și chiar "moderatul" Buharin. Să o spunem concis, fără leninism, n-ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin...