După moartea lui Lenin, a avut loc o încleștare feroce între liderii bolșevici. În cele din urmă, în 1929, Stalin și-a învins adversarii și a inițiat sistemul planificării combinat cu colectivizarea forțată, creând un partid post-leninist, care-i purta pe deplin amprenta, și o tiranie puternic centralizată și ideologizată. Totuşi, semințele regimului stalinist fuseseră plantate de Lenin. De fapt, Stalin nu a creat instituții noi și nu a adăugat capitole semnificative la doctrina leninistă. A dus la extrem logica intolerantă a leninismului și a transformat URSS într-un stat polițienesc.
Partidul comunist a fost transformat, dintr-o elită revoluționară, într-o castă birocratică al cărei singur scop era să păstreze și să sporească puterea și privilegiile liderului. Cu timpul, dictatura proletariatului a devenit un simplu slogan, care legitima domnia absolută a lui Stalin și represiunea poliției secrete asupra populației. Invocând lupta lui Lenin împotriva fracțiunilor, Stalin a distrus complet orice urmă de democrație din partid, și-a persecutat metodic toți oponenții (reali sau imaginari) și a impus o dictatură monolitică bazată pe epurări permanente și teroare în masă. În absența fizică a liderului suprem, Lenin, care încarna puterea absolută a partidului, comunitatea imaginată a discipolilor leniniști a trebuit să se reinventeze construindu-și carisma pe scripturile părinților fondatori. Tradiția inventată a marxism-leninismului a fost apoi proiectată în rândurile partidului ca un mijloc de a stabiliza identitatea normativă a acestuia. „Întoarcerea la leninism” a devenit o temă importantă a opoziției antistaliniste, mai ales printre suporterii lui Troțki. Mai târziu, după moartea lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a proclamat revenirea normelor leniniste ale vieții de partid și a denunțat, in 1956, „cultul personalității” impus de Stalin (adică adorarea cvasi-religioasă a conducătorului suprem) ca fiind non-leninist. În anii ’80, Mihail Gorbaciov a adâncit critica lui Hrușciov asupra stalinismului și a încercat să introducă pluralismul în instituțiile sovietice. În eforturile sale de democratizare, Gorbaciov a mers dincolo de logica leninismului și a abandonat atât conceptul dictaturii proletariatului, cât și pretenția partidului de a monopoliza puterea.
Dar să revin puțin asupra unui alt aspect important - în 1919, Lenin a creat Internaționala a Treia (Comunistă) - Cominternul. Criticase, anterior, Internaționala a Doua pentru pierderea fervorii revoluționare și așa-zisă complicitate cu parlamentele și guvernele burgheze. Cominternul a consacrat centralitatea Moscovei și rolul său hegemonic în lumea comunistă. Pentru ca un partid să fie acceptat în Comintern, trebuia să consimtă fără preget la împlinirea a 21 de condiții, inclusiv la subordonarea completă față de dictatele sovietice. Lenin a creat Cominternul ca instrument pentru exportarea revoluției bolșevice și pentru a-i permite Rusiei Sovietice să iasă din „încercuirea imperialistă”. Sigur, mai târziu, Stalin l-a transformat într-un simplu instrument al politicii externe sovietice și implicit al imperialismului rusesc. Cominternul a fost dizolvat în 1943, dar partidele comuniste au continuat să calce pe urmele politicii staliniste. După cel de-Al Doilea Război Mondial, partidele leniniste au preluat puterea în Europa Centrală și de Est, China, Coreea de Nord și Vietnamul de Nord (în Mongolia exista deja, din anii 1920, un regim de tip sovietic). Apoi, în anii ’60, Fidel Castro a recunoscut public aderarea la leninism și a proclamat natura comunistă a revoluției din Cuba. În toate aceste cazuri, comunismul reprezenta suma tehnicilor (tacticilor) politice și ideologice folosite de partidele revoluționare pentru a acapara și consolida regimuri dictatoriale monopolizatoare. Istoricul Martin Malia a etichetat corect sistemele comuniste drept ideocrații partocratice. Singura lor pretenție de legitimitate deriva de la structura organizată de idei, împărtășită de elite și transmisă la nivelul maselor, potrivit căreia Partidul era singurul beneficiar al accesului direct la adevărul istoric.