Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Viziunea lui Marx asupra universului social a fost construită în primul rând - dar nu numai - în termenii determinismului social și economic. Libertatea era pentru Marx și discipolii săi o „necesitate înțeleasă”, adică eforturi de a duce la îndeplinire presupusele țeluri ale Istoriei. Întreaga realitate umană era subordonată legilor dialectice ale dezvoltării și istoria era proiectată într-o entitate suverană, al cărei dictat era mai presus de chestionările omenești. Marx și-a declarat teoria socială drept formulă științifică fundamentală. A nu-i recunoaște validitatea era, pentru Marx, ca și pentru succesorii săi comuniști, o dovadă a orbirii în fața Istoriei, a lipsei de imparțialitate ideologică sau a unei „false conștiințe”. La polul opus, punctul de vedere proletar, celebrat de Marx și cristalizat sub forma materialismului istoric, era considerat generator al cunoașterii esențiale și al rețetei fericirii universale.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:23 0:00
Link direct

Ingredientul care permitea realizarea misiunii revoluționare era conștiința revoluționară de clasă. Cu ajutorul acesteia, preistoria omenirii urma să ia sfârșit, iar istoria reală putea începe. Pentru Marx, conștiința de clasă era un rezultat organic al dezvoltării politice și ideologice a proletariatului. Potrivit lui Friedrich Engels, spre exemplu, „proletariatul german era moștenitorul filosofiei clasice germane.” Tânărul Marx considera că exista o relație dialectică și, prin urmare, reciprocă între „critica armelor” și „arma criticii” în procesul cuceririi filosofiei - Aufhebung. Intelectualii revoluționari erau cei care creaseră doctrina, dar proletarii nu erau percepuți ca o masă amorfă căreia un grup de „profesori” autodeclarați avea datoria de a-i inocula conștiința „adevărului istoric”. Cu toate acestea, cea de-a unsprezecea teză despre Feuerbach datorată lui Karl Marx a exprimat cel mai bine noul ethos transformator al comunismului: „filosofii doar au interpretat lumea, în diverse feluri, dar scopul este, totuşi, să o schimbăm.” Gândirea marxistă a consacrat o „viziune largă” (Eric Weitz) asupra dezvoltării istorice: odată ce resturile din zidăria trecutului vor fi fost îndepărtate, factorul ales de Istorie va deschide drumul către o nouă societate, care va atrage completa împlinire a spiritului uman.

Marxismul trecea drept știință și nu un set de principii morale; drept consecință, revoluția pe care o predica era o „parte a unui mecanism istoric, epurat, prin urmare, de valori.” (Eugen Weber). Această pretenție profetică a condus la credința fanatică, aproape mistică a adepților, care au îmbrățișat viziunea apocaliptică, chiliastică a matematicii revoluționare a comunismului. Astfel, comunismul era în același timp o escatologie (o doctrină a salvării omenirii) și o ecleziologie (o ideologie a partidului/mișcării revoluționare). Realitatea ca atare era definitiv obiectivată și trebuia depășită - pe de-o parte, prin emanciparea și revoluționarea proletariatului, pe de altă parte, prin utopia unei societăți fără clase sociale. Așadar, viziunea comunistă asupra societății viitoare era bazată pe „o dictatură asupra nevoilor” (Ágnes Heller, Ferenc Fehér și György Márkus). Aceasta presupunea disoluția individului autonom într-un cadru devorator al controlului absolut, politizarea dezastruoasă a psihicului, manipularea subiectivității, încercarea de a anihila spațiul privat ca ultim sanctuar al sinelui. Comunismul viza nu doar dominația asupra politicului, ci și asupra fondului biologic al societății. Era un experiment complet de inginerie socială. Odată ce și-a construit imaginea asupra modernității pe principiul unei comunități aparte, omogene din punct de vedere social, care să facă trecerea prin deșertul Istoriei, din întuneric către lumină, nu putea exista decât o soluție pentru cei care nu reușeau să se conformeze criteriilor pe care le presupunea: stigmatizarea, eliminarea, și, în cazurile extreme, exterminarea.

Escatologia marxistă era o formă de teodicee raționalizată: Dumnezeu era înlocuit cu Istoria. Istoria nu avea decât o singură direcție, căci se desfășura de la libertate limitată la libertate absolută. Libertatea, la rândul său, era înțeleasă ca învingătoare asupra necesității. Regatul necesității era un tărâm unde economia nu putea asigura egalitate deplină între ființele umane, unde politicul depindea de interese partizane, iar societatea era atomizată. Prin contrast, regatul libertății era tărâmul unde se manifesta identitatea dintre existență și esență. În acest context, existența umană putea să se dezvolte pe deplin, iar condiția pentru libertatea generală depindea de eliberarea individuală. Pe scurt, la baza comunismului stătea un fundamentalism teleologic. Obiectivul final era Cetatea lui Dumnezeu pe pământ, adică triumful proletariatului.

vladimir-tismaneanu-blog-2016
vladimir-tismaneanu-blog-2016
Așa mi-l amintesc pe Alexandru Ivasiuc (1933—1977)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:09 0:00
Link direct

Îmi răsună și acum în memorie telefonul din noaptea de 4 spre 5 martie 1977. Era Tita Chiper (1934-2002), rugând-o pe mama mea să se intereseze dacă există vreo șansă de a afla, la morgă, despre soarta soțului ei. Mama era medic epidemiolog la Inspectoratul Sanitar al Capitalei. Puțini oameni m-au influențat atât de puternic precum Alexandru Ivasiuc în perioada când îmi formam convingerile filosofice. Era un marxist critic, un spirit neliniștit, știa pe dinafară pagini din Hegel, Marx, Faulkner și Koestler.

Îmi amintesc o plimbare în trei prin Parcul Herăstrău, cu Alec și cu Tita, soția sa și buna mea prietenă, o enciclopedie vie a memoriei vieții literare românești sub stalinism. Alec fusese exmatriculat în 1952 de la Facultatea de Filosofie a Universității (pe atunci numită „C. I. Parhon”) din București. Era coleg de grupă cu Mircea Flonta, Iosif Sava și Alexandru Valentin. Nu-și ținuse gura, fusese turnat. L-am întrebat despre tatăl meu, pe atunci șeful catedrei de marxism-leninism, de fapt de istorie a PCUS. Mi-a răspuns: „Profesor tipic al unei perioade tipice” (aluzie străvezie la teza lui Malenkov despre „personaje tipice în împrejurări tipice”). După care a ținut să nuanțeze: „La examenul din iunie, imediat după eliminarea deviatorilor (grupul Pauker-Luca), un student a vorbit la examen despre trădătorul Luca, agent al Siguranței. Tatăl tău l-a întrerupt și i-a spus: „Lucrurile sunt mai complicate”. Mi-am dat seama că acest om, cu idei parcă sculptate în beton, era de-acum pe drumul pierzaniei”.

Într-o seară, Alec mi-a citit o povestire scrisă direct în engleză. Se petrecea în 1937, la o recepție a unei ambasade occidentale din Moscova. Unul dintre vechii bolșevici, trecut de-acum pe listele negre ale lui Stalin și Ejov, îi spune unui diplomat: „Nu ne mai aflăm în epoca vânătorii de animale. Am progresat, suntem în aceea a vânătorii de oameni”.

Prelucrările sinistre din acele cumplite „nopți din iunie” au fost un leitmotiv al literaturii sale. Era student la Medicină în noiembrie 1956, a fost arestat pentru „complot contrarevoluționar”. A făcut peste șase ani de pușcărie. Alec a murit, înfiorător de devreme, pe 4 martie 1977. Fusese prieten cu Ken Jowitt și cu Harry G. Barnes, se cunoscuse, la Berkeley, cu Milovan Djilas și cu Andrew Janos. Avea o insațiabilă curiozitate intelectuală, era un revizionist marxist în sensul că îl adora pe tânărul Marx, cel din Manuscrisele economico-filosofice din 1844. Cartea sa de eseuri Radicalitate și valoare era diferită ca stil și ton de ceea ce trecea pe atunci drept filosofie marxistă. Iar romanul său Cunoaștere de noapte era o invitație la explorarea stalinismului din România. Între personaje, cu nume ușor de descifrat, Leonte Răutu (Valeriu Trotușeanu) și Tamara Dobrin (Tatiana Dobrescu). Mă regăseam în acel intelectual fascinant prin gândire și prin biografie și, îmi place să cred, se regăsea cumva în acel tânăr de douăzeci și ceva de ani care nu-i dădea pace cu scormonitoarele sale întrebări, în fiecare sâmbătă seara, sus, la ultimul etaj, în clădirea de pe strada Pictor Iscovescu 44...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG