Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român s-a ținut în cele din urmă în perioada 23-28 decembrie 1955. Evenimentul a sosit la scurtă vreme după admiterea României la Națiunile Unite (14 decembrie 1955), alături de alți doi foști aliați ai Germaniei din Europa de Est comunistă, Bulgaria și Ungaria. La Congresul de la București au participat figuri importante ale comunismului mondial precum Alexei Kiricenko, membru al prezidiului PCUS și prim-secretar al CC al Partidului Comunist Ucrainean; mareșalul Chu Teh, vicepremier al Republicii Populare Chineze și secretar al CC al partidului chinez; Dolores Ibárruri, secretar-general al Partidului Comunist Spaniol aflat în exil; Mátyás Rákosi, prim-secretarul Partidului Comunist Maghiar; și Todor Jivkov, prim-secretarul partidului bulgar. Raportul Politic al Comitetului Central a fost pregătit de un comitet alcătuit din Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu și Leonte Răutu.

Să amintesc aici că Miron Constantinescu (1917-1974) a fost un sociolog marxist, unul din puținii intelectuali din eșaloanele superioare ale partidului comunist local (deci detestat de colegii săi mai puțin cultivați), fost director al Scînteii după 23 august 1944, membru al Biroului Politic (1944-1957), fost șef al Comitetului de Planificare și, pentru o perioadă scurtă de timp, ministru al Educației comuniste. Același Constantinescu a criticat în 1956 Securitatea și conducerea lui Gheorghiu-Dej, iar răzbunarea celui din urmă a venit în iunie 1957, atunci când Constantinescu și Chișinevschi au fost excluși din Biroul Politic pentru „tentativa lor de a orienta partidul pe calea anarhiei liberale și revizioniste”. Însetat de putere, solemn, arogant și adesea abraziv, Miron Constantinescu nu a avut nici profunzimea intelectuală a lui Lucrețiu Pătrășcanu, nici candoarea etică a filosofului marxist Tudor Bugnariu. Cu toate acestea, el a susținut anumiți tineri cercetători care au încercat în anii 1970 să reabiliteze cercetarea socială empirică și să ocolească imperativele unui stalinism din ce în ce mai virulent.

Leonte Răutu (1910-1993) a fost, după cum știm, ideologul-șef al partidului comunist local în timpul epocii Dej. Fiul unui farmacist din Bălți, el a intrat în mișcarea comunistă în adolescență și a fost activ în aparatul de propagandă. A fost redactorul ziarului clandestin al partidului Scînteia și a colaborat cu Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Valter Roman, Sorin Toma, Mircea Bălănescu și Tatiana Leapis (mai târziu Bulan, prima soție a lui Răutu, pe care l-a părăsit pentru Ștefan Foriș). Inteligent, abil și bine informat, Răutu citise extensiv literatură rusă și era unul din puținii activiști cu o relativ bună cultură marxistă și non-marxistă. Arestat și condamnat în anii 1930, Răutu a emigrat în URSS după anexarea Basarabiei în iunie 1940. A fost redactorul responsabil cu programul românesc de la Radio Moscova în timpul războiului, ulterior promovat adjunctul lui Chișinevschi la conducerea aparatului de propagandă al PCR și în consiliul editorial al Scînteii atunci când Ana Pauker și „grupul moscovit” au revenit în România. Împreună cu Silviu Brucan, Ștefan Voicu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Miron Radu Paraschivescu și Traian Șelmaru, Leonte Răutu a fost printre cei mai devotați critici ai democrației pluraliste și ai sistemului multipartit. Din acest grup avea el să-și recruteze mai târziu nucleul aparatului ideologic al PMR.

Menționez toate aceste nume pentru că, deși Congresul nu a venit cu vreo inovație ideologică, la câteva luni, după cel de-al XX-lea Congres al PCUS, doi dintre ei, Chișinevschi și Constantinescu, s-au întors împotriva lui Gheorghiu-Dej. Și nu ar fi aici vreo exagerare să afirm că după eliminarea „deviatorilor de dreapta” din 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej îl considerase pe Iosif Chișinevschi cel mai apropiat și cel mai devotat colaborator... Dar, despre asta, poate într-o intervenție separată.

Dej și ispita imitației—Între Malenkov și Hrușciov
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:52 0:00
Link direct

Liderii comuniști români au realizat odată cu moartea lui Stalin că timpurile se schimbau iar vechile metode trebuiau reevaluate dramatic, așa că, după 1953, au permis o relaxare a politicilor interne. Una din primele măsuri luate a fost decizia de a stopa lucrările la Canalul dintre Dunăre și Marea Neagră, o operațiune uriașă impusă de Stalin, dar convenabilă pentru Dej și politicile sale represive. Munca la Canal a fost oprită pe 18 iulie 1953 prin decizie a Consiliului de Miniștri și a Comitetului Central al PMR. Apoi, în timpul plenarei Comitetului Central din 19–20 august 1953, sub influența Noului Curs și a retoricii sovietice post-Stalin, Gheorghiu-Dej a criticat tentativele de promovare a cultului personalității, argumentul său fiind că partidul ar trebui să se concentreze pe meritele conducerii ca organ colectiv și nu să idealizeze un singur individ. A fost exprimată critica împotriva unui accent exagerat pe industria grea în economie, în detrimentul bunurilor de consum, și Gheorghiu-Dej a insistat pe nevoia unei atenții mai mari asupra creșterii standardelor de viață ale populației. Același Dej proclama sus și tare că ar trebui alocate mai multe fonduri de stat industriilor bunurilor de consum, făcându-se astfel ecoul liniei promovată de Malenkov în Uniunea Sovietică.

Al doilea Congres al PMR fusese inițial programat pentru 1954, la șase ani de la cel anterior, dar fusese amânat de câteva ori. În fapt, decizia de a amâna al doilea Congres al PMR a fost luată la mijlocul anului 1954 în timpul unei întrevederi private la palatul lui Gheorghiu-Dej, la care au mai participat Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi și Mark Borisovici Mitin (membrul CC al PCUS și redactorul-șef al revistei Cominformului). Au mai trecut apoi câteva luni până când această decizie a fost făcută publică. Între timp, pregătirile pentru Congres au continuat ca și cum acesta ar fi urmat să aibă loc conform anunțului inițial, la sfârșitul lui 1954. Dețin această informație de la mătușa mea, doctorița Nema Tisminețki, care o aflase de la soția lui Mitin, cu care se afla în relații apropiate.

În aprilie 1954, după un simulacru de proces, Gheorghiu-Dej a obținut executarea dușmanului și rivalului său politic, Lucrețiu Pătrășcanu. Cel mai apropiat colaborator al lui Dej în această operațiune sau crimă judiciară a fost membrul biroului politic, ministru al Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici. Este foarte posibil ca execuția lui Beria ca urmare a unui pseudo-proces în spatele ușilor închise să-l fi inspirat și energizat pe Gheorghiu-Dej în eforturile sale de a se descotorosi de Pătrășcanu (aceasta este, cel puțin, ipoteza avansată de Belu Zilber în cartea sa, Actor în procesul Pătrășcanu).

Pentru a emula măcar aparent schimbările de la Moscova, la plenara CC de pe 19 aprilie 1954 a fost instituită o mult trâmbițată „conducere colectivă”. Poziția de Secretar General a fost înlocuită de un Secretariat format din patru membri, conduși de Primul secretar (Gheorghe Apostol). Imitându-l pe Malenkov, Gheorghiu-Dej a devenit prim-ministru, poziție pe care a deținut-o până în octombrie 1955, când, realizând că locusul puterii se află încă la Secretariatul Comitetului Central, a preluat și poziția de Prim Secretar - titlul pe care îl purta și Hrușciov.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG