Vladimir Tismăneanu

Există o complexitate amețitoare a lumilor care gravitează în jurul Războiului Civil din Spania. Cine vrea să știe mai multe pe acest subiect (despre interbrigadiști, de pildă), ar avea multe de aflat din amintirile doctorului David Iancu apărute la Editura Vitruviu. Doctorul Iancu a fost voluntar în Brigăzile Internaționale, apoi medic în China, în armata lui Mao. A fost prieten cu părinții mei. De-a lungul anilor, am vorbit adeseori despre aceste sângerânde teme cu Ágnes Heller și Ferenc Fehér, cu G. M. Tamás, cu Adam Michnik, cu László Rajk Jr. Ar merita citit și volumul de documente despre rolul sovieticilor în Războiul Civil spaniol editat de Ronald Radosh și publicat la Yale University Press. Nu invoc aceste nume degeaba. Povestea Războiului Civil este în inima demersului žižekian de recuperare a „cauzelor pierdute.” Nu întâmplător se fac referințe la cântecele lui Ernst Busch (Genossen in Graben. Singt alle mit/Lasst schweigen die anderen Lieder/Mit Panz und mit Fliegen so griffen sie an/Wir hatten nur Mut und Gewehre...)

Copil fiind, plângeam ascultând un cântec faimos despre bătălia din Valea Jarama. Ori ascultându-i pe Ernst Busch, pe Paul Robeson și pe Pete Seeger cântând despre los quatro generales. Trecură anii, am trecut și eu dincolo de imaginile înghețat-maniheiste care demonizau dreapta și inocentau stânga (ori viceversa). Știu că aceste rânduri îi pot irita pe unii. Mitul Războiului Civil spaniol este de o tenacitate unică. Eram la Potsdam în 2005, la o conferință despre fascism și comunism. Între participanți, istoricul marxist Eric Hobsbawm pentru care, orice s-ar fi întâmplat în ceea ce el a numit, corect, cred eu, „the age of extremes”, Războiul Civil din Spania rămâne ca un punct imaculat, un tărâm neprihănit, cauza republicană fiind și astăzi cea absolut dreaptă. Nicio îndoială, nicio rezervă. L-a susținut cu entuziasm fostul megaspion Markus (Mischa) Wolf. A intervenit atunci Tony Judt, care a încercat să nuanțeze lucrurile...

A fost vorba de folclorul romantic al unei stângi în care iluziile naive s-au întâlnit cu calculele cinice ale comisarilor staliniști și cu cruzimea maniacală a franchiștilor. O confruntare pe viaţă și pe moarte în care ambele tabere au recurs la violență extremă. În care niciuna nu putea invoca dreptatea absolută. În care una din tabere îl invoca pe Dumnezeu de partea sa, iar cealaltă își proclama logodna cu Istoria. De-o parte, intoxicată cu mitul fraternității internaționaliste, avea loc masacrul de la Paracuellos, cu gropile comune în care au fost aruncate cadavrele a mii de bărbați, femei și copii uciși de forțele republicane (viitorul secretar general al PCS, Santiago Carrillo, mort în urmă cu șapte ani, nonagenar, era responsabil cu „ordinea” la Madrid în acel cumplit noiembrie 1936), erau profanate biserici și uciși preoți și călugărițe; de cealaltă parte, atașată simbolurilor autorității și ale unei ordini cazone, era bombardată Guernica și era asasinat Federico Garcia Lorca.

Simplu spus, și aici Orwell ne ajută enorm, nu există un singur adevăr despre Războiul Civil din Spania. Nici azi nu știm exact numărul victimelor (de ambele părți). Vindecarea rănilor este departe de a se fi încheiat. Rămâne însă un fapt de necontestat că stânga libertară a fost ținta principală pentru acțiunile criminal-represive ale oamenilor lui Stalin, conduși pe linia NKVD de către Aleksandr Orlov, organizatorul masacrelor împotriva celor bănuiți că sunt inamici „în chip obiectiv” (Orlov avea să „defecteze” la timp, conștient că risca să fie lichidat de către un comando de tipul celor pe care el însuși le organizase la Barcelona). „Inamic obiectiv” - iată aplicarea „originală” de către Stalin a unei dialectici „vrăjite și întoarse pe dos” (Marx). Se punea în practică „democrația de tip nou” teoretizată de Palmiro Togliatti, unul din corifeii Cominternului stalinizat (Stalintern, cum se spunea în epocă). Togliatti apare și el în romanul Sefarad al lui Muñoz Molina. A supraviețuit Marii Terori, era unul din favoriții lui Stalin. Am vorbit despre el cu Viktor Zaslavsky, fostul disident sovietic devenit un distins istoric al comunismului italian. Viktor a murit la Roma în 2009. A participat la conferința despre anul 1968 pe care am organizat-o în noiembrie 2008 cu sprijinul ICR la Woodrow Wilson Center din Washington. Volumul apărut în 2011 la CEU Press (Promises of 1968: Crisis, Illusion, and Utopia) este dedicat memoriei sale...

Să nu uităm că Războiul Civil s-a derulat pe fondul exacerbării climatului de isterie din URSS și din mișcarea comunistă internațională din anii Marii Terori (Despre ipocrizia autocriticii este titlul uneia din ultimele scrieri ale lui Gramsci, efort târziu și fără efecte de a se delimita de delirul proceselor-spectacol de la Moscova). Antifascismul a devenit acel principiu legitimator, de fapt un instrument propagandistic de o eficiență uluitoare, pe baza căruia nimic din ce poruncea ori făcea Stalin nu putea fi pus sub semnul întrebării spre „a nu da apă la moară” lui Hitler și Mussolini.

Au fost anii în care Rațiunea s-a aflat sub atac, atât dinspre extrema dreaptă, cât și dinspre cea stângă. Merită să-l cităm aici pe Orwell: „The Spanish war and other events in 1936-37 turned the scale and thereafter I knew where I stood. Every line of serious work that I have written since 1936 has been written, directly or indirectly, against totalitarianism and for democratic socialism, as I understand it.” Fiecare rând pe care l-a scris după 1936 a fost scris, direct sau indirect, împotriva totalitarismului și în favoarea socialismului democratic, însă atenție la formulare: socialism democratic „as I understand it”! Deci nu unul dictat de diverșii pontifi ideologici.

Am citit cu multă pasiune romanul Sefarad al lui Antonio Muñoz Molina, unul plin de referințe la spasmodicii ani ’30, la Arthur Koestler, Margarete Buber-Neumann, Willy Münzenberg, cel numit marele impresar al Cominternului, și soția sa Babette, sora Margaretei. În numărul Times Literary Supplement din 2 iulie 2014, apărea o recenzie de Jeremy Treglown („Revolving door”), autorul mult-discutatului volum despre politicile culturale ale Spaniei franchiste (Franco’s Crypt), la cartea Hotel Florida: Truth, Love, and Death in the Spanish Civil War de Amanda Vaill. Între personaje, Ernest Hemingway și Robert Capa.

Nu cred că există eveniment din veacul al XX-lea care să continue să suscite atâtea pasiuni precum Războiul Civil din Spania. Pentru unii, a fost un experiment excitant, pentru alții, o tragedie fără final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, Omul care iubea câinii, se petrece, direct sau indirect, în labirintul spaniol. Amintesc cărțile Katerinei Clark și ale lui Karl Schlögel, unde Războiul Civil figurează proeminent. Spania ca simbol al speranței a fost fundalul pe care se desfășurau procesele-spectacol. Avem răscolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atâția recenzenți). Brigăzile Internaționale au devenit subiect de teze doctorale. Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil spaniol era cât se poate de vie și dureroasă. Am mai spus-o și în alte ocazii, tatăl meu și-a pierdut brațul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiștii au tras cu gloanțe dum dum (interzise prin convenții internaționale), a fost rănit și exista riscul să sară în aer. Brațul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie.

Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internațional, unde tata a fost mai apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei părinți au murit în timpul bombardării Londrei de către naziști), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare în toate cărțile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăși o carte cutremurătoare despre propria experiență carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika și a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika și despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, când a venit la conferința „Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac XX, totul se lega, urmând parcă o logică borgesiană.

Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrângerea taberei republicane și perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiați din Franța (despre acele lagăre și acei refugiați de nimeni doriți, „scum of the Earth” , a scris Koestler; într-un asemenea lagăr, marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină Darkness at Noon). Pe același vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Joan Comorera (alții plecaseră spre Mexic.) La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi așteptau Gheorghi Dimitrov și conducerea Internaționalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin.) Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ștefanov, care, deși anti-fumător fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de țigări.

În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramón Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte țin minte, la înmormântarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă și apropiat prieten, la începutul anilor ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (așa îi spuneam noi) venise din Franța, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanților comuniști spanioli. Mama sa era pictoriță, un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Alt frate, Georges, a făcut și el regia, cred. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentanța firmei aeriene Sabena. Au revenit în Franța după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la București.

În anii ’70 am citit, grație prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusă în românește „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câțiva aficionados ai literaturii deziluziei și deșteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era L’écriture et la vie de Semprún. Vorbește acolo despre Buchenwald și despre felul cum rememora, ca exercițiu de supraviețuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewusstsein, cartea mesianic-marxistă a tânărului Lukács. O carte fără de care nu poți înțelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Žižek o considera una din cărțile sale de căpătâi, iată poate un motiv pentru admiratorii săi să o citească.) Am scris la moartea lui Semprún, textul poate fi citit în „Studii și materiale de istorie contemporană”, Vol. XI, 2012. Am scris și la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprún și pe prietenul său de idei, Fernando Claudín.