Amintirea comunismului ne va bântui multă vreme, indiferent de felul în care l-am trăit. A fost un sistem aberant, care a creat însă reguli și norme ce păreau eterne. Era absurd, însă, prin contorsiuni logice, ne străduiam să-l vedem ca rațional.
Am citit cartea Celei Varlam, Să nu-mi luați temnița, la câteva zile după ce am devorat romanul lui Ismail Kadare, Succesorul (apărut la Polirom în același volum cu un alt roman al scriitorului albanez, Fiica lui Agamemnon). Kadare și Cela Varlam se ocupă de aceeași lume: înalta nomenclatură comunistă în regimuri staliniste autarhice, dominate de personalitatea monstruoasă a Conducătorului. Tranzitologia contemporană le numește totalitarisme de tip sultanist. Voi reveni poate la Succesorul într-un articol viitor.
Cela Varlam este pseudonimul literar al Luminiței Pană, fiica lui Gheorghe Pană, cândva membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx), al Prezidiului Permanent, fost secretar al CC, președinte al sindicatelor, ministru al Muncii, primar al Capitalei și câte alte înalte demnități. Avem de-a face aici cu un roman de o veritabilă sensibilitate istorică și psihologică, născut din dorința de a înțelege și de a mărturisi. Trama epică se derulează pe baza unei reluări de relație (prietenie, iubire): ne aflăm la un deceniu și mai bine după prăbușirea dictaturii.
Povestitoarea (în carte se numește Lukiana) intră în corespondență cu Boris Blum, fost coleg de școală (la Liceul „Caragiale” din Piața Dorobanți), de care fusese legată cândva printr-o neconsumată dragoste. Boris este acum chirurg în Israel, de unde îi scrie Lukianei epistole ce reiau, peste ani, propria sa experiență de emigrant. Lukiana, căsătorită și cu copii, este, evident, alter egoul Luminiței Pană. Își amintește de Congresul al X-lea, când, peste noapte, spre stupoarea generală, tatăl ei a fost propulsat în structura de vârf a sistemului, devenind unul dintre cei șapte (sau nouă, depinde de an) membri ai Prezidiului Permanent. Între timp, fostul adjunct de șef de secție la Propagandă, membru al grupului aparatului de partid (Verdeț, Patilineț, Berghianu, Mizil, etc.), fusese prim-secretar județean la Brașov.
Lukiana a crescut în Cartierul de Nord, într-o casă de pe Bulevardul Aviatorilor (până în 1962, Bulevardul Generalissim I. V. Stalin). A mers la grădinița CC-ului. Pe lângă certa ei valoare literară, ceea ce reușește Cela Varlam să ne dea în acest roman de o autentică și necesară sinceritate este prima carte de introspecție a unui vlăstar al înaltei aristocrații roșii din România. Trăiește cu durere propria ambiguitate existențială: o mamă evreică, pentru care evreitatea devine un subiect aproape tabu, întrucât este înainte de toate o devotată a ideologiei partidului (în tinerețe, soția lui Pană a fost secretara lui Leonte Răutu).
Un moment greu de uitat este cel în care mama încearcă să-și consoleze fiica oferindu-i dulceață de cireșe amare (am trăit proustian amintirea bunicii mele materne, care excela în a face această minunăție). Mama Lukianei (și a autoarei) moare de cancer la o vârstă relativ tânără. Bunicii pe linie maternă sunt o familie de modești evrei moldoveni, deveniți parte a unei lumi pe care o înțeleg prea puțin. Tatăl este activistul de origine rurală, creștin ortodox transfigurat în ideolog ateu. Scenele despre înaltul demnitar cioplind toiege de lemn, bucurându-se copilărește de natură, fericit că ajunge în URSS, ca și decrepitudinea finală, de după detenția la Jilava și procesul CPEx, sunt memorabile.
Aș menționa aici două momente remarcabile: tentativa de a vinde un album de timbre primit cadou de Pagu (Pană) din partea președintelui Republicii Togo și vizitarea ororii monumentale numită Casa Poporului. Lipsa de valoare a timbrelor splendid colorate este o metaforă a inanității puterii dictatoriale. Lukiana își amintește acea „sală mare pe care toți cetățenii țării o știau mai bine decât își știau propriile apartamente și în care oameni tineri și maturi se supuneau unui exercițiu dement, ridicându-se și așezându-se de sute de ori între crize prelungite de aplauze și scandări delirante”. În fine, plimbându-se pe lângă „palatul nebuniei”, ea pricepe că piramida menită să-l eternizeze pe „Celmare” (așa apare pomenit Ceaușescu în carte, iar Elena drept „Ceamare”) era de fapt „marele mormânt al comunismului european”.
Legătura cu Boris a fost oprită de mama Lukianei, ca urmare a unei porunci venită din partea supremei autorități. Nu conta pentru Ceaușescu faptul că era ea însăși evreică (cum era și propria sa cumnată, Adela, soția lui Gheorghe Petrescu, fratele Elenei). Intervenea în relația dintre doi adolescenți ideologia autohtonismului rasist al ceaușismului. Cu ani în urmă, familia Ceaușescu se opusese (fără succes) căsătoriei lui Valentin cu fiica lui Petre Borilă, probabil din rațiuni asemănătoare (chestiunea era notorie în cercurile ilegaliste și nomenclaturiste). Argumentul era îndatorat lui Stalin: „obiectiv” vorbind, toți evreii sunt sioniști, deci Boris va emigra în Israel. Încărcată de o melancolie lipsită de autocompătimire, cartea Celei Varlam ne oferă o fascinantă incursiune în ceea ce a fost Olimpul comunist din România, cu ale sale nevroze, superstiții, privilegii, himere și infinite intrigi.