Combinația de filosofie și mit din marxism, explorată atât de convingător de Robert C. Tucker, i-a împiedicat pe filosoful radical german Karl Marx și pe discipolii acestuia din a înțelege dimensiunea subiectivă a istoriei și politicii. Principala dificultate asociată proiectului marxist vine din lipsa lui de sensibilitate față de alcătuirea psihologică a omenirii.
Obsesia pentru clasele sociale, pe care sociologul francez Lucien Goldmann a numit-o cândva punctul de vedere al subiectului istoric transindividual (o formulă lukácsiană, să fim înțeleși), eșecul în a pricepe infinita diversitate a naturii umane, graba de a reduce istoria la conflictul dintre categorii sociale polarizate, sunt toate substratul unei ideologii care, „căsătorită” cum a fost cu mișcări politice fanatice și sectare, a generat multe iluzii și tot atâta îndurerare pe parcursul secolului XX. Bazându-se pe cultul totalității, această teorie socială, care se dorea a fi și arhetipul explicativ suprem, a pregătit calea pentru degenerarea sa în dogmă și persecutarea ereticilor, evidențiați mai ales după ce marxismul s-a transfigurat în leninism.
Un bun exemplu al acestei dogme este teza Manifestului Comunist despre așa-zisul internaționalism inerent al clasei proletare, acea faimoasă declarație după care proletarii nu ar avea o patrie. Prin această teză, dedusă pe cale metafizică din proclamarea proletariatului drept întrupare socială a rațiunii hegeliene, Marx conferea clasei muncitoare un mandat universal fără nicio valabilitate empirică (ea se născuse din explozia de naționalism a anilor Marelui Război, spre groaza Stângii Zimmerwald și a altor internaționaliști marxiști). Marx a imaginat, așadar, un proletariat ideal, dispus oricând să renunțe la toate legăturile sociale, comunitare și culturale. Ceea ce s-a petrecut cu adevărat a fost exact opusul profeției lui Marx: proletariatul n-a reușit să inițieze ruptura apocaliptică, clivaj chiliastic atât de trâmbițat în Manifest.
Manifestul Comunist a fost probabil cel mai inflamat și pasionat text scris vreodată de un filosof. În acest usturător, necruțător și incandescent pamflet, Marx, în co-autorat cu prietenul său loial, Friedrich Engels, ridiculiza și glorifica deopotrivă o întreagă clasă socială (burghezia) și o întreagă ordine socială (capitalismul), și prevestea obiectiva și implacabila necesitate a răsturnării lor printr-o formă avansată de societate. Scris la mijlocul secolului XIX, Manifestul a devenit în secolul XX carta crezului oracular bolșevic.
Pentru toate aspirațiile sale științifice, marxismul a reprezentat de la bun început un substitut secular al religiilor tradiționale, oferind un vocabular totalizant în care „ghicitoarea istoriei” era rezolvată, imaginând saltul din tărâmul opresiunii, sărăciei și necesității în cel al libertății. Natura sa chiliastică ne ajută să explicăm atracția și capacitatea de a provoca un comportament eroico-romantic, de a-i mobiliza pe cei oprimați, de a incita ostilitatea politică și de a inspira atât speranța socială, cât și halucinațiile misticoide.
Tocmai datorită acestor mecanisme retorice deliberat simplificate a devenit Manifestul un fel de livre de chevet (carte de căpătâi) pentru generațiile de revoluționari de profesie. A fost echivalentul politic al celei de-a XI-a Teze despre Feuerbach, în care Marx atribuia filosofiei o sarcină transformativă urgentă și proclama că problema care se pune nu este cum să interpretezi lumea, ci cum să o schimbi.
Însă Manifestul face mai mult decât să articuleze o mare narațiune istorică a ascensiunii și decăderii progresive a claselor. Este un text care reprezintă „proletariatul” drept agentul colectiv suprem, destinat să ducă la bun sfârșit povestea luptei de clasă. În același timp, el reduce toate chestiunile de moralitate la chestiunea puterii de clasă. Povestea capitalismului este una despre cum burghezia expropriază proprietatea feudală, face din statul „burghez” modern unul personal și exercită puterea politică în scopul amplificării procesului acumulării de capital, punând astfel în mișcare, fără să știe, propriul gropar: proletariatul industrial. Și, pe măsură ce proletariatul evoluează, el ajunge la o din ce în ce mai acută conștiință a „misiunii” sale: aceea de a aboli—într-adevăr, de a distruge—nu doar proprietatea privată, ci opresiunea umană însăși.