Vladimir Tismăneanu

Elitele conducătoare din țările comuniste au eșuat din cauza incapacității lor de a funcționa în cadrul pluralismului politic. Principala funcție a birocrației comuniste a fost aceea de a exercita dictatura asupra minții și trupului. Etosul birocratic comunist a presupus un puternic spirit corporatist, o solidaritate dezvoltată pe o experiență existențială comună, paternalism continuu și un foarte atent păzit monopol al puterii.

Putem afirma că Gorbaciov a fost într-un fel prea conștient de revoluția de la vârf pe care a inițiat-o. Politica glasnostului a fost pentru el, în primul rând, un instrument de eliminare a factorilor conservatori din birocrația de stat și de partid. Acceptarea gradului impus de reformă economică și democratizare a continuat să chinuie elita conducătoare sovietică.

Gorbaciov a părut a fi surprins de reacția populară și extrapolarea politicilor sale, în vreme ce s-a ocupat în special de eliminarea rivalilor săi (de la Igor Ligacev, la Elțîn). A facilitat astfel o prăbușire a unității elitelor, una care a lăsat cale liberă comportamentului nociv, oportunist pe termen scurt, al agenților de rang inferior ai birocrației de stat de pe tot cuprinsul URSS. Gorbaciov a declanșat, într-adevăr, o revoluție de la vârf, dar i-a scăpat efectul revoluționar pe care l-ar avea asupra populației.

Devotamentul său fundamental față de un stat sovietic sub conducerea PCUS, un alt avatar al vechii fantezii revizioniste de reformă ideologică din interior cu instrumente presupus preexistente, constituie o altă explicație a declinului său. Acest devotament este cheia ezitărilor sale la începutul anului 1991, atunci când, pentru o scurtă perioadă de timp, s-a apropiat de conservatorii notorii din partid (sacrificându-l, printre alții, pe Aleksandr Iakovlev), precum și pentru poziția sa șovăielnică privind utilizarea forței în Letonia, Lituania și Azerbaidjan. El explică totodată rezoluția din ianuarie 1991 a PCUS, care încuraja „exportul de resurse energetice către Europa de Est drept cel mai important instrument” pentru „restabilirea «prezenței» noastre [sovietice] în regiune”, pentru a „neutraliza sau cel puțin diminua tendințele anti-sovietice din țările est-europene” (The Collapse of East European Communism).

Până și abandonarea faimosului rol conducător în societate al PCUS, garantat constituțional (Art. 6), a survenit la 3 zile după o demonstrație de 100.000 de persoane în Moscova, împotriva Partidului Comunist.

Citind dialogul dintre Gorbaciov și Mlynář în „What to Do with the Party?”, devine evident faptul că liderul sovietic era absolut confuz legat de modul în care să introducă pluralismul politic concomitent cu susținerea socialismului de stat. Tot el a făcut în mod corect primul pas prin dezgroparea sloganului Marelui Octombrie („Toată puterea sovietelor!”), pentru a seculariza puterea și procesul decizional în URSS.

În acest fel, el a încercat să-i pună pe oficialii de partid sub controlul societății. Sloganul original al revoluției de la 1917 a însemnat „libertate în raport cu ordinele partidului, nu doar pentru organele guvernamentale alese, ci și pentru corpurile executive stabilite de acele organe legislative. A însemnat o separație legală a puterilor guvernamentale”. Structurile paralele create nu puteau evolua în întregime în organe ale democrației reprezentative concomitent cu păstrarea Articolului 6 al Constituției PCUS, ceea ce a menținut monopolul asupra puterii al Partidului Comunist.

Descrierea evenimentelor de către Gorbaciov arată cum negocierile amânate din cadrul Comitetului Central au produs schimbare, dar numai sub presiunea alegerilor republicane din 1990. El admitea faptul că doar în iulie 1991 organul de conducere al partidului a reușit să furnizeze „un program al socialismului democratic în sensul modern al termenului”.

Pluralismul politic a însemnat pentru Gorbaciov mai degrabă ambigua „evoluție a partidului într-un organism social, adică, regruparea și reconstituirea milioanelor de comuniști care nu făceau parte din nomenclatură”. Tot el și-a păstrat aparent convingerea în lumeasca vocație care i-a caracterizat pe acei „virtuoși” ai primilor ani de bolșevism.

Din acest motiv, persistă o întrebare, una pe care am ridicat-o și eu în 1990: a avut revoluția lui Gorbaciov potențialul de a fi o revoluție anti-leninistă? Planurile sale au părut, într-adevăr, să fi menținut trăsăturile unei mișcări de regim definite de un atotcuprinzător spirit socialist. El a încercat să formuleze un nou contract social bazat pe încredere reciprocă și respect între lideri și cetățeni.

Partidul ca intelect colectiv în sens gramscian, relegitimarea sa prin competență intelectuală și autoritate morală, nu a avut însă niciodată succes în a deveni o alternativă viabilă la pluralismul politic și național sau la fragmentarea generată de amurgul leninist.

Revoluțiile din 1989–91 au administrat o lovitură mortală pretenției ideologice potrivit căreia viața umană poate fi structurată în acord cu un design științific propus de comandamentul doctrinarilor revoluționari. Aceste mișcări s-au opus apoteozei dominației birocratice prin plasarea în centrul de interes a drepturilor omului.

„A privi ca un stat” (spre a relua formula lui James C. Scott) s-a dovedit a fi o strategie cu consecințe catastrofice. Unii au aclamat aceste revoluții tocmai pentru că au fost non-iacobine, non-teleologice și non-ideologice. Ele au fost antiutopice pentru că au refuzat să urmeze orice plan predestinat. Subliniind caracterul non-utopic al Cartei 77, Havel a descris fundația pe care s-a ridicat rezistența ce a alimentat mișcarea din 1989: „O parte esențială a atitudinii «disidente» este faptul că provine din realitatea umanului aici și acum. Dă mai multă importanță frecvent repetatei și consistentei acțiuni concrete—chiar dacă ar putea fi inadecvată și astfel ar putea ușura doar nesemnificativ suferința unui singur și irelevant cetățean—decât o face în cazul anumitor soluții fundamentale abstracte într-un viitor incert” (citat de Aviezer Tucker).

Răspunsul la diseminarea unei false ideologii revoluționare a fost acela de a umple prăpastia dintre existența publică și privată pe calea restabilirii unor „relații umane autentice care ar prezerva directa și autentica comunicare a vieții private, fiind în același timp influente politic, o contrapondere la statul opresiv, birocratic” (Ivars Ijabs în Marx’s Shadow).

Cu excepția câtorva concepte vag definite, precum societate civilă, reîntoarcerea la Europa și suveranitate populară, aceste revoluții s-au produs în absența și în opoziție cu ideologia. Și pentru că ideologia devenise justificarea minciunilor, coerciției, terorii și violenței statului, disidenții, de la Soljenițîn la Havel, au insistat asupra nevoii trecerii peste himerele ideologice și redescoperirii puterii galvanizante a unor concepte precum demnitate, identitate, civilitate, adevăr, transparență, încredere și toleranță.

Spre exemplu, filosoful ceh Jan Patočka, el însuși o victimă a comunismului din cauza rolului său central în crearea Cartei 77, considera că disidenții ruși Andrei Saharov și Aleksandr Soljenițîn împărtășeau „un sens al adevărului propriei lor umanități care a depășit orice avantaj material sau slogan dogmatic ce li s-ar fi putut oferi” (Caring for the Soul).

Ca răspuns la pretențiozitatea totalistă a mișcării totalitare, disidenții au reiterat ceea ce Patočka conceptualizase drept „grija pentru suflet”—ceea „ce face posibil orice este propriu-zis uman în noi: moralitatea, gândul, cultura, istoria. Este cel mai de preț lucru din noi, ceva prin care suntem conectați la ceea ce este etern, însă fără a trebui să părăsim lumea aceasta” (Marx’s Shadow).

Sau, „încercarea de a întrupa ceea ce este etern în timp și în ființa cuiva, și, concomitent, un efort de a sta drept în fața furtunii timpului, a sta ferm în mijlocul tuturor pericolelor purtate de aceasta” (Marx’s Shadow).

Comunismul s-a confruntat cu indivizi care au respins atât traiul în minciună, cât și impostura mesianică. Un autor a remarcat chiar că aceasta ar putea fi o explicație pentru ce a urmat după 1989: „Ideea lui Václav Havel de a trăi în adevăr, la fel ca noul evoluționism al lui Adam Michnik, antipolitica lui György Konrád și alte concepții disidente, sunt de fapt strategii de rezistență pe termen lung—nu instrucțiuni pentru societățile civile după restabilirea democrațiilor liberale” (Ivars Ijabs în Marx’s Shadow).

În ceea ce a urmat după dispariția ordinii leniniste, peisajul moral al postcomunismului a fost presărat cu confuzie, ură otrăvitoare, dorințe nesatisfăcute și nesfârșite învrăjbiri. Acesta este consternantul, adesea înfricoșătorul teritoriu în care mitologiile politice pot reveni.

În cuvintele lui Václav Havel: „Căderea comunismului a distrus carapacea uniformității, iar lumea a fost luată prin surprindere de o erupție a multor diferențe neprevăzute ascunse sub acesta, din care fiecare—după atâta amar de vreme în umbră—a simțit nevoia naturală de a atrage atenția asupra ei, de a-și clama unicitatea și diferența față de celelalte” (The Post-Communist Nightmare).

Extincția ideologică a formațiunilor leniniste a lăsat în urmă un vacuum care a fost umplut de construcții sincretice inspirate din patrimoniul comunist și pre-comunist al regiunii (naționalism, liberalism, socialism democratic, conservatorism, populism, neo-leninism și chiar un fascism mai mult sau mai puțin recondiționat).

Ideologia etnocentrică, la fel de înșelătoare precum cea comunistă, a devenit un nou crez salvaționist, o sursă cvasi-mistică de identificare: „Când conflictul naționalităților obliterează orice altceva și înalții prelați ai intelighenției susțin obsesia pentru platitudini romantice a națiunii lor, avem ceea ce se poate numi isterie politică” (Konrad, Melancholy Of Rebirth).

Mai mult decât atât, Patočka a căutat să arate că pe parcursul secolului XX, și în special sub comunism, indivizii au trebuit să fie „ultragiați” pentru a merge înspre „o preocupare pentru propria lor natură istorică, propriile lor posibilități de libertate via supoziția unei atitudini autoreflexive și respingerea ideologiei” (Caring for the Soul). Disidenții înșiși erau „comunitatea celor ultragiați”, dar cu greu puteau fi considerați o majoritate a populației.

Persistența ruinelor ideologice în cadrul societăților post-leniniste și ecourile tentațiilor totalitare ale secolului trecut au făcut Europa de Est vulnerabilă la spectrele renăscute ale salvaționismelor alternative sau derivate (spre exemplu: clericalismul, conservatorismul etnocentric și populismul).

Havel a fost cel care a avertizat asupra faptului că ideologia este „o cale înșelătoare de raportare la lume. Le oferă ființelor umane iluzia identității, demnității și moralității, în vreme ce le înlesnește despărțirea de ele” (A. Tucker, The Philosophy and Politics of Czech Dissidence).