1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Victoriile din vara anului 1917 le dăduseră aripi românilor, dar ei depindeau prea mult de ceea ce se întâmpla în ansamblul Frontului de Est, în mod explicit de ceea ce se întâmpla în Rusia. O „întoarcere” în primăvara-vara anului 1917 este necesară pentru a înțelege contextul geopolitic și militar care avea să ducă la schimbări cu implicații majore nu doar pentru Rusia, ci pentru întreaga lume.

Problemele Rusiei deveniseră evidente pentru mulți după doi ani și jumătate de război. Cu atât mai mult pentru elitele politice și militare ruse. În urma conflictelor interne tot mai acute, țarul Nicolae al II-lea a abdicat la 2/15 martie 1917. După 300 de ani dinastia Romanovilor părăsea puterea. Țara întreagă intra într-o perioadă de efervescență revoluționară. Se confruntau curente politice diferite, cuprinzând monarhiști, naționaliști, liberali, socialiști revoluționari, menșevici, bolșevici, anarhiști. Efectele s-au resimțit și pe Frontul de Est, unul deosebit de lung, care se întindea de la Marea Baltică la Dunăre și Marea Neagră, incluzând segmentul românesc.

Deși Guvernul Provizoriu a reafirmat continuarea războiului alături de Antanta, situația Armatei Ruse era critică. Rusia înregistrase uriașe pierderi militare pe parcursul precedenților ani de război, circa un milion și jumătate de morți, la care se adăugau alte milioane de răniți și de prizonieri. După ani de război, uzura își spunea cuvântul. Câștigați de propaganda socialistă mai întâi, de cea pacifistă mai apoi, aceasta din urmă speculată și accentuată de bolșevici în interior, de germani și austro-ungari pe front – fraternizările deveniseră frecvente în primăvara anului 1917 –, soldații voiau ca războiul să se termine, să se încheie pacea și să se întoarcă acasă. Tot mai frecvent, soldații refuzau să îndeplinească ordinele, să iasă la atac, să execute sarcini anterior obișnuite, nu-i mai ascultau pe ofițeri, îi bruscau, uneori îi arestau, s-au înregistrat și cazuri de ucidere. Dincolo de exagerările propagandistice din epocă sau de interpretările impresioniste ulterioare ale unor cercetători, situația era cu adevărat dificilă pentru trupele ruse de pe frontul de est în general, de pe cel românesc în particular. Condițiile din tranșee erau de nedescris, echipamentul, armamentul, munițiile și alimentele insuficiente.

Numărul soldaților ruși aflați pe teritoriul românesc era foarte mare în 1917, circa un milion, unii pe front, alții în spatele acestuia. În orașele moldovenești importante – începând cu Iași și continuând cu Botoșani, Piatra Neamț, Galați, Roman etc. – sau în apropierea acestora ei erau în număr mare. Veștile despre schimbările politice din Rusia au ajuns în cele din urmă și la armatale ruse din România.

​Sub influența ideilor vehiculate de propagandiștii diverselor curente și cauze politice, soldații de pe frontul românesc se radicalizau și ei. Nu înțelegeau să lupte pentru un „țar” străin (regele României), de vreme ce ei renunțaseră la al lor, nu înțelegeau să lupte pentru „boierii” români, de vreme ce ei se răfuiau cu ai lor. De ce ar fi murit pentru o țară, România, de care nu se simțeau în niciun fel legați? În lunile următoare au avut loc manifestații ale soldaților ruși în diferite locuri, cum au fost cele de la Socola și Iași, pe 1 mai 1917, când avea să fie eliberat militantul socialist Cristian Rakovski. Cetățenii români au participat în număr mic la aceste manifestații. S-au auzit voci care solicitau răsturnarea monarhiei și a guvernului „oligarhic” din România. În rândurile oficialilor români exista teama unei acțiuni în forță în această privință. Ulterior, trupele române din Iași aveau să-și arate puterea în oraș, dar au evitat să-i provoace pe soldații ruși revoluționari. În general, autoritățile politice și militare române și ruse au menținut legătura între ele și au depus eforturi comune pentru a nu scăpa situația de sub control.

De ce nu au reușit soldații ruși revoluționari să-i câștige pe români de partea „revoluției”? Există mai multe explicații. Mai întâi, comunicarea directă, „de la om la om”, a fost destul de dificilă, concurând aici necunoașterea limbii, dar și faptul că propaganda revoluționară nu a fost dusă în mod sistematic, cu atât mai mult cu cât era vorba chiar în interiorul Armatei Ruse de curente diferite. Deși au existat încercări ale soldaților ruși de a-i atrage și pe soldații sau muncitorii români de partea „revoluției”, acestea au înregistrat rezultate cu totul slabe. Doar unii dintre socialiști și puțini muncitori, soldați și marinari (mai ales dintre cei aflați la Odesa) aveau să devină militanți și să solicite răsturnarea regelui și înlocuirea regimului „boierilor”. Liderii politici români beneficiau de o anume simpatie în societate, în special cuplul monarhic fiind popular între soldații-țărani, cu atât mai mult cu cât recent li se promisese acestora că li se va da pământ după încheierea războiului. În sfârșit, naționalismul românesc era puternic în acel moment, propaganda în această privință fiind atent condusă în Armata Română, dar și în tot ceea ce depindea de stat. Iar puterea și influența statului erau în creștere în vremuri de război. Naționalismul din România includea (și) neîncrederea în ruși, teama, resentimentele față de aceștia, fundamentate pe experiențele comunitare mai vechi, dar mai ales pe cele personale recente.

Luptele de pe Frontul de Est din vara anului 1917 au părut inițial că vor duce la revigorarea puterii militare ruse. Însă în loc să se reducă, problemele rușilor s-au accentuat. Faptul a fost speculat în continuare de Puterile Centrale, care urmăreau să scoată din război unul dintre pilonii Antantei. Pacifismul câștiga teren în rândul trupele ruse, disciplina scădea alarmant, armata era pur și simplu în curs de disoluție. Pe frontul românesc, pentru a face față defecțiunilor unor unități rusești, românii începuseră să le înlocuiască pe acestea încă din timpul bătăliei de la Mărășești și au continuat să o facă și după aceea. Era însă clar că într-un asemenea ritm de „înlocuire” rezervele românilor aveau să se epuizeze.

Generalul Kornilov – numit de Kerenski, primul-ministru al Rusiei, în fruntea comandamentului armatei, în iulie 1917 – a încercat să reinstituie ordinea în rândul trupelor ruse. Dincolo de succesele aparente și parțiale, aceasta a dus la acutizarea conflictelor interne. Kornilov a mers chiar mai departe și a pus la cale o lovitură de stat împotriva Guvernului Provizoriu, la sfârșitul lunii august 1917. Aceasta a eșuat, iar societatea rusă a continuat să se radicalizeze într-un ritm accelerat. Sfârșitul anului 1917 era imprevizibil pentru Rusia. Implicit și pentru România.

Dacă Marele Război și Revoluția Rusă din februarie 1917, care au dat frâu pornirilor de eliberare ale naționalităților din Imperiul țarist, n-au depins prea mult de vrerea românilor de pe ambele malri ale Prutului, atunci cel de-al treilea element – organizarea mișcării de renaștere națională din Basarabia – a fost factorul remarcabil de mobilizare a acestora și explicația principală a reușitei lor în anii 1917-1918. Prin urmare, voi încheia această trilogie al începutului transformărilor din Basarabia anului 1917 printr-o reflecție mai profundă asupra contextului de apariție și acțiune a Partidului Național Moldovenesc, primul partid politic al moldovenilor și vehicolul principal al trasformărilor politice și naționale din epocă.

Pentru cineva îngreunat cu transferul imaginației dintr-o perioadă în alta voi spune că atât contextul, cât și apariția acestei formațiuni politice este în mare parte asemănătoare cu evenimentele de la sfârșitul anilor 1980, când era de liberalizare începută de perestroika lui Gorbacev, a permis articularea mișcării de renaștere a moldovenilor din Imperiul sovietic, a căror expresie politică a fost Frontul Popular din Moldova. Atât Partidul Național Moldovenesc, cât și Frontul Popular au unit eforturile intelectuale și sociale ale majorității românești, care veneau după ani îndelungați de marginalizare în cadrul imperiilor țarist și sovietic; ambele au ales o pantă inițială de prudență și circumspecție în acțiune, pledând pentru susținerea schimbărilor care veneau din centrul imperial și militau pentru rămânerea într-o formă reformată a acestuia; dar în același timp ambele formațiuni și-au făcut non-negociabile aspirațiile pan-românești în discursurile interne și acțiunile programatice, iar când a venit momentul chiar etalând acest deziderat ca finalitate politică; ambele formațiuni au captat spectrul politic al transformărilor, liderii lor fiind omniprezenți sau chiar inițiatori la toate evenimentele poltice, sociale și culturale majore ale perioadei; în sfârșit, atât Partidul Moldovenesc, cât și Frontul Popular au avut cele mai active și numeroase fracțiuni politice în parlamentele momentului, care au fost motorul principal al votării independenței Republicilor Moldovenești din 1917-1918 și 1991, iar ulterior al unirii cu România (în cazul Partidului Național Moldovenesc).

Partidul a izvorât dintr-un efort intelectual și politic mult anterior Revoluției din februarie 1917. Germenele său pornește de la inițiativele lui V. Stroescu, I. Pelivan și P. Halippa, care au pus bazele Societății pentru Cultura Națională Moldovenească în anul 1905, reușind în 1906 publicarea în provincie a primului ziar în limba română – „Basarabia”.

Curiozitățile Centenarului (2) - Basarabia – primul ziar de limbă română

​

„Basarabia” (Басарабія) a fost primul ziar în limba română, publicat între 26 mai 1906 și 11 martie 1907 în Basarabia. În total au ieșit din tipar 79 de ediții. Ziarul etala un radicalism agrar și național. În jurul publicației s-au grupat tineri intelectuali basarabeni precum: Pan Halippa, Mihai Vântul, Alexei Mateevici și alții. Editorul ziarului a fost avocatul Emanuel Gavriliță. Acesta apărea în limba română cu caractere chirilice, dar denumirea „Basarabia” era scrisă cu caractere latine. Finanțată atât din interiorul provinciei (cu sprijinul lui Vasile Stroescu), cât și din România, în mod special prin străduințele lui Constantin Stere de la Iași, ziarul impunea normele literare ale limbii române, încercând o revitalizarea a acesteia în Basarabia. Spre exemplu, folosea cuvântul „sunt” în loc de obișnuitul „sînt” și „moldovean” în loc de „moldovan”. Autoritățile țariste au persecutat în permanență ziarul și membrii redacției, acesta fiind învinuit de mai multe ori de crime penale și judecat în instanțe de șaisprezece ori. În 1906 ziarul a fost arestat de două ori, pe 2 iunie fiind confiscat nr. 5, iar pe 11 octombrie - nr. 40. A fost închis pe 11 martie 1907, după ce nr. 78 din 4 martie 1917 a publicat în limba română (cu caractere latine) imnul „Deșteaptă-te române”.

Reacțiunea țaristă declanșată după anul 1907 a dus la închiderea societățiil și editurii, autoritățile țariste, în colaborare cu noul arhiepiscop al Chișinăului, Serafim Ciceacov, și cu ajutorul nobilimii reacționare conduse de Krupenski, au curățat biserica, organizațiile și instituțiile culturale de „naționaliștii români”. Majoritatea activiștilor s-au refugiat la Iași, unde susținuți de Constantin Stere s-au înscris la Universitate.

Cu o susținere importantă din partea lui Vasile Stroescu, iredentiștii români din Basarabia vor lansa la Chișinău în anul 1913 ziarul „Cuvânt Moldovenesc”. Condus de Pan Halippa și grupând mai mulți foști membri ai Societății pentru Cultura Națională Moldovenească, ziarul s-a dorit a fi o platformă a vieții literare, rurale, al cooperării și cunoașterii practice, după cum declarau chiar inițiatorii acestui proiect.

Anul 1917 a suprins Basarabia între trei forme de percepție, care-i modelaseră identitatea în cadrul Imperiul Rus. Prima era renumele sinistru de antisemită, loc de naștere și manifestări violente ale lui Crușevan și Purișkevici, instigatoriii porgromului din 1903; a doua era de fief al marilor latifundiari retrograzi ca Krupenski, Sviatopolc-Mirsky, Arhiepiscopul Serafim – stâlpi ai regimului țarist; cea de-a treia se referea la existența unei majorități moldovenești, bănuite de „separatism”, „filoromână” și „reacționară”, cu „instincte și suflet pentru România”.

Conștientizând momentul unic al acțiunii, intelectualii moldoveni în frunte cu Vasile Stroescu au reușit să convingă toate fracțiunile majore să lase luptele interne și să se reunească între 28-30 martie 1917, în acelee zile fiind creat Partidul Național Moldovenesc. Într-un mod curios, dar ușor de înțeles în acele vremuri, ziarul „Cuvânt Moldovenesc” publică la 26 martie 1917 o telegramă de salut Guvernului Provizoriu, asigurându-l de susţinerea sa: „Obştea moldovenilor, adunându-se în şedinţă pentru a dezbate nevoile moldovenilor din Basarabia, salută stăpânirea vremelnică şi-i arată deplina încredere”. În realitate, la ședința prezidată de generalul Donici (care încă purta uniformă rusească), membrii constituienți au convenit și vorbeau direct pe față că „Basarabia merge spre unire. Prin ce faze se va trece nu se știa precis, dar scopul și rezultatul sforțărilor era fixat” (P. Cazacu).

La 3 aprilie 1917 era anunțată apariția Partidului Național Moldovenesc, iar în nr. 28 din 9 aprilie 2017 ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, care devenea oficiosul și tribuna partidului, publica programul detaliat al acestuia. Preambulul stipula că „Deosebită de restul Rusiei prin istorie, rasă, limbă, ca și prin obiceiuri, codice civil deosebit și prin forme deosebite de stăpânire de pământ, Basarabia cere introducerea autonomiei, pe care a avut-o; ea va pleca pe calea progresului, va câștiga timpul pierdut din trecut, când cea mai inocentă și naturală tendință către autodeterminare națională se eticheta și pedepsea ca separatism”.

Prevederile programului partidului, care vor fi curând preluate de congresele militarilor, preoților, învățătorilor și țăranilor moldoveni, aveau în vedere următoarele aspecte:

1. 1. „Partidul Național Moldovenesc va ajuta în tot chipul pe cei, care luptă pentru așezarea temeinică a slobozeniilor cetățenești și naționale, dobândite prin revoluția rusească: înfăptuirea votului (glăsuirii) obștesc și tăinuit; slobozenia cuvântului, a tiparului, a adunărilor și a credințelor”;
2. 2. „Dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătorești, biserice, școlare și economice a Basarabiei”;
3. 3. „Toate legile se tocmesc de Dieta Provincială (Sfatul Țării), potrivit obiceiurilor vechi”;
4. 4. „Administrația (ocârmuirea locală) să se facă de către slujbași ieșiți din sânul poporului și în limba poporului. Limba rusească să fie numai pentru legăturile cu stăpânirea de sus;
5. 5. „În școlile de toate treptele limba de predare să fie limba națională a poporului”;
6. 6. „Biserica să-și aibă autonomia ei”;
7. 7. „Moldovenii să nu fie duși la oaste în afara Basarabiei și să învețe în limba națională”;
8. 8. „Colonizarea, adică aducerea și așezarea streinilor pe pământul Basarabiei, să se oprească; exproprierea și împroprietărirea se face cu voința poporului”;
9. 9. „Veniturile țării să se întrebuințeze pentru nevoile acesteia”;
10. 10. „Moldovenilor de peste Nistru să li se garanteze aceleași drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic și economic, pe care le vor avea în Basarabia cei de alt neam”.

Președintele Partidului Național Moldovenesc a fost ales Paul Gore, vicepreședinte V. Herța, secretar P. Halippa, iar președinte de onoare, V. Stroescu. Conform deciziilor luate, partidul își trimetea reprezentanții săi la toate adunările și congresele momentului pentu a apăra și expune punctul său de vedere. La noile formațiuni cei dintîi care au aderat au fost studenții de la Kiev și Odesa, iar prima secție locală s-a creat la 11 aprilie 1917 în orașul Bolgrad.