Conturam în reflecțiile anterioare drumul parcurs de Basarabia de la revoluția din februarie 1917 până la evenimentele din toamna-iarna anului, atunci când se vor desfășura cele mai importante acțiuni și evenimente ce vor determina adoptarea deciziei de autonomie a Basarabiei față de Imperiul Rus: Congresul Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie), prima ședință de constituire a Sfatului Țării (21 noiembrie) și proclamarea Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie.
Dar rostul acestui blog „în tandem” este tocmai de a genera o polemică istorică și istoriografică amicală între cele două maluri ale Prutului, într-o încercare de a introduce cititorul nostru în ambianța anilor 1917-1918, în psihologia acelor timpuri și în trăirile oamenilor care au trebuit să ia decizii istorice.
Octavian Țîcu
Din acest considerent voi porni în analiza acestor circumstanțe reieșind din gândurile expuse de Dorin Dobrincu, care ne spune că anii de neutralitate a României (1914-1916) au fost anii „cântăririi unei decizii”, de a fi cu Puterile Centrale, care promiteau Basarabia sau de a lua partea Antantei, inclusiv a „dușmanului istoric” Rusia, care oferea Transilvania, Banatul și Bucovina. Alegerea a fost făcută în favoarea Antantei, ne spune autorul, chiar dacă „aceasta marca ieșirea din logica pe care se construise politica externă a statului român după 1878, de neîncredere în Rusia, chiar de teamă față de aceasta și căutarea de alianțe care să ofere protecție în fața unei posibile agresiuni rusești”.
Cum erau văzute în Basarabia aceste opțiuni ale României și care a fost impactul acestei deciziii asupra moldovenilor care gândeau în termenii pan-românismului? Recunosc că răspunsul la această întrebare nu este doar efectul reflecțiilor asupra celor expuse de Dorin Dobrincu, dar și asupra multiplelor speculații și stereotipuri bolnăvicioase sau de orgoliu, care mai persistă încă printre basarabeni, că România „întotdeauna a preferat Ardealul în defavoarea Basarabiei”.
Curiozitățile Centenarului - Implicări ardelene și bucovinene
Implicări ardelene și bucovinene
Onisifor Ghibu și George Tofan au făcut parte dintr-un grup de intelectuali ardeleni și bucovineni, care au ajuns în Basarabia în urma revoluției din Februarie 1917 pentru a ajuta la organizarea școlilor în limba română, pentru a imprima cărți și ziare, precum și pentru a ajuta basarabenii în cearta pe tema reorganizării vieții politice și culturale.
Alături de aceștia, mai mulți intelectualii din Bucovina, Transilvania și Vechiul Regat au fugit de război în Basarabia, au ajutat cu tipărirea „Cuvântului moldovenesc”, au început diverse cursuri de limbă, istorie, cultură și științe, înființând Universitatea Populară la Chișinău.
Timbru poștal în amintirea lui Onisifor Ghibu
Intrarea Rusiei țariste în Primul Război Mondial a fost pentru moldoveni o dublă tragedie. Una umană, deoarece urmau să meargă la război drept „carne de tun” pentru mărirea și întărirea unui imperiu care-i subjuga, iar alta națională, or prin litera tratatului de alianță între Puterile Centrale și România, care obliga statul român să lupte împotriva Rusiei, românii din Basarabia urmau să se lupte nu doar cu românii din Bucovina, Ardeal, Maramureș și Banat, dar chiar și cu românii din Regat.
Guvernul rus intuia faptul că o astfel de perspectivă ar fi făcut soldatul basarabean unul extrem de ineficient și chiar „trădător”. Prin urmare, în anii de Neutralitate a României, guvernul țarist a recurs la mai multe acțiuni anti-românești, care vor avea repercursiuni majore și în contextul anului 1918. În primul rând, din Basarabia a fost mobilizată 12% din populație pentru războiul pe toate fronturile, dar moldovenii mobilizați au fost deplasați în armatele de peste Nistru și în regiunile îndepărtate ale imperiului, trupele ruse din Basarabia fiind alcătuite din străini.
În al doilea rând, atât cât a stat România în expectativă, guvernul rus a rechiziționat populația din Basarabia la construcția liniilor de apărare contra României, din partea careia se aștepta la un atac. Unele linii de tranșee, gropi și sârmă ghimpată erau vizibile în regiunile Reni, Ungheni, valea Prutului și Dunăre chiar și în anii 1920.
În al treilea rând, au fost date ordine pentru evacuarea Basarabiei, pentru transportul actelor, documentelor, funcționarilor și valorilor. Depozitul sucursalee Băncii Imperiale, valorile bisericești și particulare au fost evacuate la Saratov și Kiev, de unde n-au mai fost întoarse. Dar cel mai important, pentru manipularea populației locale, s-a procedat la o amplă campanie de propagandă anti-românească, în special printre moldoveni și evrei, care constituiau împreună circa 70% din populația provinciei. Evreilor li se inocula antisemitismul român, care va „nimici toți jidovii”, iar moldovenilor faptul că „boierimea de peste Prut le va lua pământurile și îi va supune în jugul boieresc”.
Decizia României de a face război alături de Rusia împotriva Puterilor Centrale a fost o grea lovitură pentru mișcarea de renaștere națională și pan-româniștii din Basarabia. Potrivit relatărilor presei timpului „mișcarea națională din Basarabia, prin esența ei democratică, nu putea înțelege alianța de inimă a fraților români cu tirania putredă muscovită”. Pentru naționaliștii basarabeni atitudinea României era inexplicabilă și dureroasă, mai mulți fruntași ai acestei tendințe exprimându-se că „România face o mare prostie aliindu-se cu Rusia țaristă”. Unii dintre aceștia, cu mari dificultăți și prin multe încercări au scăpat teferi după ce au făcut astfel de declarții.
Pe de altă parte, pentru moldovenii din Basarabia războiul a devenit un catalizator al tendințelor pan-românești, o experiență de cunoaștere a sinelui și a celuilalt. Pe câmpul de luptă, în tranșee, în spitale, între prizonieri și ca prizonieri, în Bucovina și în Maramureș, invadate de armatele țariste, în populația și armata austro-ungară, moldovenii din armata rusească au descoperit alți români, țărani ca și ei, apropiați de vorbă și gând. Cu intrarea în România, ca aliați în cadrul ostilităților militare, mai întâi în Dobrogea, apoi în Moldova, basarabenii au cunoscut pământurile românești, satele și târgurile, munții și râurile, s-a schimbat percepția despre geografia și istoria spațiului românesc printre soldații simpli, veniți de la vatra satelor moldovenești. Prin umare apare absolut firesc, că marile transformări naționale și sociale, primele forme de organizare a acestora, au loc printre militarii moldoveni care în curând se vor organiza la Odesa, Sevastopol, Kiev, Herson și Chișinău, punând problema autonomiei Basarabiei în cadrul Imperiului Rus.
La începutul anului 1917, când România era ocupată de armatele străine, până la Siret de trupele germano-austro-ungare și cele turco-bulgare, iar dincolo de Siret de cele rusești, cu o firavă prezență administrativă și armată românească, chiar și cei mai optimiști nu puteau visa la o reîntregire a României, cu atât mai puțin la o alipire a Basarabiei. În mințile multor români persista obsesiv întrebarea, dacă printr-o înțelegere globală cu Germania, Rusia țaristă nu va pune hotarul său pe Siret sau chiar mai departe, așa cum pe timpuri a încercat să o facă într-o înțelegere cu Imperiul Otoman la 1812.
Planul fortificațiilor în jurul Bucureștiului (Sursa: Sursa: colonel Ion Teodorescu din Geniu, Istoricul lucrărilor de fortificație a cetății București-1900, mai 1916, Arhivele Militare Române)
România în primul ei an de război, 1916-1917
Toamna anului 1916: catastrofa
România a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august 1916 și a decretat mobilizarea generală. Efectivele chemate de români sub arme erau impresionante: nu mai puțin de 833.601 militari. Armata Română avusese în 1913, în timpul celui de-al doilea război balcanic, mai precis în conflictul cu Bulgaria, o „plimbare” până aproape de Sofia și înapoi. Nu avuseseră loc lupte, pierderile românești fuseseră cauzate în fapt de o epidemid de holeră. Euforia care s-a produs atunci, susținută și de anexarea Cadrilaterului, ceea ce făcea Regatul puțin mai mare, avea să acopere pentru o vreme problemele reale ale Armatei Române. Perioada neutralității nu ajutase decât în mică măsură la eliminarea lipsurilor acumulate în ani.
Dorin Dobrincu
Diviziile românești au început acțiunile în Carpați, împotriva slabelor trupe de acoperire austro-ungare, încă din noaptea de 14/15 august 1916. Înaintarea în Transilvania s-a făcut lent, cu o ezitare inexplicabilă față de declarațiile războinice inițiale. Din momentul în care atacase Austro-Ungaria, România devenise și inamicul celorlalte Puteri Centrale: Germania, Bulgaria și Imperiul Otoman. Acestea au mobilizat efective importante în scurt timp, cu hotărârea de a pedepsi România, dar mai ales de a o scoate din război. Pe frontul românesc au ajuns câțiva comandanți germani reputați, spre exemplu generalul Erich von Falkenhayn, fost șef al Statului Major General German, și feldmareșalul August von Mackensen.
Harta cu dispunerea Armatei Române la începutul campaniei din 1916 (Sursa: Arhiva Ministerului Afacerilor Externe)
În Dobrogea, românii au fost atacați de bulgari, care nu uitaseră la rândul lor atacul din 1913 și cedarea Cadrilaterului. O armată bulgaro-germană a zdrobit în scurt timp (19 august/1 septembrie-24 august/6 septembrie) trupele române aflate în capul de pod de la Turtucaia, ceea ce a produs o profundă impresie asupra românilor, care îi cam desconsiderau pe vecinii din sud.
Pentru a stopa avansul inamic în Dobrogea și amenințarea pe linia Dunării, generalul Alexandru Averescu a propus – și cu ajutorul regelului Ferdinand a început să pună în aplicare – un plan ambițios. Era vorba de un atac lansat de trupele din Dobrogea în același timp cu trecerea peste Dunăre a unei armate române care ar fi atacat din spate trupele inamice și le-ar fi anihilat. Această operațiune, cunoscută ca „manevra de la Flămânda”, a fost însă oprită din cauza ruperii podului, a atacului inițiat de aviația germană și de flotila austro-ungară, precum și ca urmare a atacurilor din ce în ce mai puternice ale inamicului pe frontul din nord.
După mai puțin de o lună și jumătate de la invazia în Transilvania, trupele române se retrăgeau în Carpați. Bătălii grele s-au dat în septembrie-noiembrie 1916 în trecători, cele mai cunoscute fiind cele de la Predeal, Rucăr-Bran, Olt, Jiu și Oituz. În vreme ce românii se apărau în munți împotriva trupelor germano-austro-ungare, o armată formată din trupe germane, bulgare și turcești a trecut Dunărea la Șiștov-Zimnicea.
Planul general al cetății București la 1900/1916 Sursa: colonel Ion Teodorescu din Geniu, Istoricul lucrărilor de fortificație a cetății București-1900, mai 1916, Arhivele Militare Române
Presate dinspre nord, vest și sud, trupele române s-au retras spre București. O ultimă încercare de a-i opri pe adversari într-o confruntare înaintea capitalei – așa-numita bătălie Argeș-Neajlov-București (16/29 noiembrie-20/3 decembrie 1916) – a eșuat. Pentru a evita distrugerea capitalei, autoritățile au transmis Centralilor că nu existau trupe române în oraș. Fortificațiile din jurul Bucureștiului, în care se investiseră sume enorme din bugetul național, se dovediseră total inutile. La 23 noiembrie/6 decembrie 1917, trupele germane, austro-ungare, bulgare și turcești intrau în pas de defilare în capitala României.
Retragerea în Moldova
Guvernul României a luat decizia de retragere în Moldova a ministerelor, diferitelor instituții centrale, Casei Regale, Parlamentului – toate acestea la Iași –, precum și a armatei, contingentelor de recruți, cercetașilor, dar a și a unor stabilimente industriale necesare efortului de război, a unor bunuri de patrimoniu ș.a.m.d. Aveau să plece în refugiu și sute de mii de civili din teritoriile ocupate de inamic. Guvernul Ion I.C. Brătianu a plecat din București spre Iași la 20 noiembrie/3 decembrie 1916.
Retragerea spre Moldova a fost una extrem de dificilă, marcată de ciocniri permanente cu inamicul, pe vreme rea (iarna a venit de timpuriu în acel an), cu mijloace insuficiente de transport, cu drumuri desfundate, pline de trupe și refugiați, cu trenuri supraaglomerate, care staționau uneori zile în șir în stații. Pentru a nu cădea intacte în mâinile inamicului, echipe formate din englezi și români au distrus puțurile de petrol și rezervoarele petroliere din zona Ploiești, plus unele depozite de cereale.
Listă cu pierderi suferite de Armata Română, ianuarie 1917 (Sursa: Arhivele Naționale Istorice Centrale)
România avea să supraviețuiască în următorii doi ani în colțul ei nord-estic. Dintr-o margine a țării, departe de capitala care absorbea energiile politice, Moldova devenea centrul statului român, singurul loc unde acesta își putea exercita suveranitatea.
De frica ocupării Moldovei, autoritățile române au trimis în Rusia, în decembrie 1916, în urma unui acord cu autoritățile ruse, așa-numitul tezaur al României, cuprinzând rezervele de aur ale Băncii Naționale, dar mai ales monedele de aur deținute de alte bănci, bijuteriile Coroanei, titluri de valoare, bunuri care țineau de patrimoniul istoric (manuscrise vechi și cărți rare, arhive, tablouri, obiecte de cult) etc. De unde inițial s-a crezut că astfel toate acestea erau puse la adăpost de o posibilă „confiscare” de către germani, timpul avea să evidențieze că fusese vorba de o expediere în necunoscut.
Linia frontului s-a stabilit în cele din urmă pe linia Carpații Orientali-Siret-Dunăre. Doar unele trupe române au rămas în prima linie, cele mai multe – rămășițe ale batalioanelor și regimentelor care trecuseră peste munți în urmă cu câteva luni – au intrat în refacere. Pentru că frontul se apropiase de granița Imperiului Rus, trupele ruse au ajuns în număr mare pe frontul românesc. La începutul anului 1917 se găsea aici, potrivit unor surse, un milion de soldați ruși, adică aproximativ un sfert din totalul unităților combatante rusești. De fapt, fără ajutorul acestora România nu ar fi putut rezista în acel context.
Cauzele și costurile înfrângerii
Cauzele înfrângerii Armatei Române în 1916 au fost analizate de contemporani, dar și de generații succesive de istorici. A fost vorba de un cumul de factori, unii obiectivi, alții subiectivi. În primul rând, România era prea subdezvoltată pentru a susține corespunzător un război industrial – așa cum a fost prima conflagrație mondială –, lipsea echipamentul modern, trupele erau insuficient instruite, planurile inițiale s-au dovedit nerealiste, cercurile politice au ales o direcție ofensivă care avea din start puține șanse de izbândă, iar în plus era ignorată posibilitatea unui atac din spate, comandamentul militar a fost slab, măcinat de rivalități (sunt de notorietate animozitățile între generalii Averescu și Prezan), uneori incompetent de-a dreptul. Spre comparație, adversarul era mai bine instruit, înarmat și condus, mai numeros pe liniile principale de atac, rivalitățile între comandanți păreau mai bine strunite.
Costurile campaniei din anul 1916 au fost enorme pentru România. Potrivit unor surse de epocă, muriseră 100.000 de oameni, 150.000 fuseseră răniți, iar 250.000 erau prizonieri; estimări recente duc la 300.000 numărul morților, răniților și prizonierilor. Ar trebui adăugate, desigur, pierderile din rândurile civililor. De asemenea, se înregistraseră mari pierderi materiale, fuseseră distruse clădiri publice, locuințe, stabilimente industriale, căi de comunicații și mijloace de transport. Aproximativ două treimi din țară fuseseră ocupate, adică Oltenia, Muntenia (inclusiv Bucureștiul), Dobrogea veche și Cadrilaterul, o porțiune din sudul Moldovei.
România a trecut în a doua jumătate a anului 1916 de la euforie la agonie. Ceea ce părea o victorie ușoară s-a transformat repede într-o catastrofă, care nu doar că aproape a anihilat Armata Română, dar punea sub semnul întrebării chiar existența statului român. Totuși, România era înfrântă, nu scoasă din război. Statul român își păstrase instituțiile, controla circa o treime din teritoriul propriu, avea o structură militară grav afectată, dar cu posibilități de refacere, avea aliați, dar mai ales se părea că avea voința de a continua lupta.
Refacerea unei armate, proiecte de viitor
Nota de plată pentru România nu se oprise odată cu retragerea în Moldova. S-au adăugat alte victime dintre militari, refugiați și locuitori ai Moldovei, căzuți pradă lipsurilor de tot felul și epidemiilor. În toamna anului 1916 o epidemie de holeră părea că era gata să reizbucnească, amintind de cea din 1913, dar ea a fost limitată prin intervenția autorităților sanitare, mai ales că exista un vaccin. Însă tifosul exantematic – împotriva căruia încă nu exista un vaccin – a făcut ravagii în iarna-primăvara anului 1917. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, s-au manifestat atunci și febra tifoidă, gripa etc. A fost lovită mai ales zona Iașului, unde fluxul de oameni era deosebit de mare, dar nu numai. Potrivit unor surse, ar fi murit atunci circa 100.000 de militari și civili, potrivit altora totalul oamenilor morți din aceste cauze s-ar fi ridicat la aproximativ 300.000. Mulți dintre medicii (și membrii personalului sanitar) români și-au făcut datoria, unii îmbolnăvindu-se și murind alături de pacienții lor, dar destui s-au eschivat. România a fost ajutată de medici și personal sanitar din Franța, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Italia și Elveția.
După retragerea la Iași avea să se producă o schimbare de guvern. În încercarea de a-și consolida autoritatea, de a-și extinde sprijinul politic, Ion I. C. Brătianu i-a atras la guvernare pe Take Ionescu și partidul acestuia. La 11/24 decembrie 1916 s-a constituit un nou cabinet, în care intrau național-liberalii și conservator-democrații.
Una dintre preocupările majore ale autorităților privea refacerea Armatei Române. Aceasta s-a făcut într-un ritm alert și eficace. Pe de o parte a existat voința politică și militară din partea românilor, pe de alta a fost cerut și oferit sprijinul Aliaților, în speță al francezilor.
Încă din octombrie 1916, Franța a trimis în România o Misiune Militară, condusă de generalul Henri Berthelot. Deși nu au lipsit fricțiunile între unii membri ai Misiunii și unii ofițeri ai Armatei Române – este binecunoscută adversitatea lui Averescu față de Berthelot –, francezii au jucat un rol esențial în refacerea capacității de luptă a românilor. În același timp, pe lângă materialul rămas din campania din 1916, au fost cumpărate cantități apreciabile de armament, muniții și echipament divers din Vest, mai ales din Franța.
Armata Română refăcută era în vara anului 1917 mai mică decât cea din 1916, avea circa 700.000 de oameni, dintre 460.000 în cele 15 divizii operative (față de 23 de divizii în 1916), dar era mai puternică, mai bine dotată și instruită, iar în plus cu un moral ridicat și dornică de revanșă.
Schimbări politice majore, care aveau să influențeze derularea războiului în estul Europei, s-au produs în Rusia în acea perioadă. Prin revoluția rusă din februarie 1917, monarhia a fost înlăturată, iar Rusia a devenit o republică de tip revoluționar. Noii lideri de la Petrograd au reafirmat continuarea războiului de partea Antantei. Însă tulburările revoluționare aveau să cuprindă cercuri din ce în ce mai extinse din societatea rusă, inclusiv armata. Nici frontul românesc nu avea să fie scutit de aceste influențe.
Clasa politică românească refugiată în Moldova era preocupată de supraviețuirea statului, implicit de propria supraviețuire. Revoluția din Rusia a stârnit îngrijorare și la Iași, considerându-se că elanul revoluționar i-ar putea prinde și pe soldații-țărani din Armata Română. Regele Ferdinand a promis în două proclamații din martie-aprilie 1917 că după război aveau să fie puse în aplicare reforme politice și sociale în favoarea păturilor populare ale societății, în mod special de un larg interes fiind reforma agrară. De altfel, la scurt timp după aceea, guvernul avea să treacă prin Parlament reformele agrară și electorală, care urmau să fie aplicate după încheierea războiului. Măsurile erau menite a-i „vaccina” pe țăranii în uniformă de contagiunea revoluției ruse și să-i mobilizeze în luptele viitoare contra Centralilor. Cel mai probabil acestea au avut un rol în evitarea radicalizării trupelor române, care spre deosebire de cele ruse s-au dovedit disciplinate și loiale în perioada următoare.
Prin implicarea în ajutarea efortului de război, inclusiv prin ieșiri publice abil gestionate, autoritățile au reușit să câștige o anume simpatie în rândurile populației. Bine cunoscută – și pentru că a avut parte de o presă favorabilă în epocă, dar și în postcomunism – a fost prestația reginei Maria, ca parte a unui cult monarhic în plină (re)construcție.
Vara anului 1917: revanșa
Cele două tabere aflate în conflict făceau planuri de ofensivă pe frontul românesc (sau în partea sudică a frontului estic). Germanii și austro-ungarii intenționau în vara anului 1917 să distrugă Armata Română, să ocupe Moldova și astfel să scoată România din război, urmând ca ulterior să-și continue înaintarea în sudul Rusiei. Și Antanta voia să treacă la ofensivă pe frontul de est. Rușii vedeau efortul principal dus în Galiția, departe de frontul românesc. În schimb, românii doreau să-și ia revanșa față de umilințele din anul precedent, să-și consolideze poziția în Alianță și să recupereze din teritoriul pierdut.
În sudul Moldovei s-au dat în vara anului 1917 trei bătălii importante: la Mărăști (11/24 iulie-19 iulie/1 august), Mărășești (24 iulie/6 august-6/19 august), Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august). În bătălia de la Mărăști au fost angajate trupe române și ruse contra unor trupe germane și austro-ungare, iar rezultatul a fost o clară victorie românească în ofensivă. La Mărășești trupele române și ruse au acționat doar contra trupelor germane, iar la Oituz trupele române și ruse au înfruntat un mix de trupe trupe austro-ungare și germane. Deși s-au desfășurat simultan și au fost apropiate în spațiu, cele două bătălii au avut loc în realitate separat, fără să se influențeze reciproc. Și germano-austro-ungarii, și românii au clamat victoria atât la Mărășești, cât și la Oituz. Cei dintâi cunoscuseră un mic avans, plătit scump, în vreme ce românii și rușii reușiseră să-i oprească.
Bătăliile de la Mărășești și Oituz ar putea fi considerate din punct de vedere tactic victorii germano-austro-ungare, dar strategic ele au fost un eșec vizibil pentru aceștia. În schimb, pentru români aceste bătălii au avut valoarea unor victorii, și nu doar de moral. Armata Română se apărase bine și atacase cu vigoare, iar soldații românii începuseră să fie apreciați de adversarii lor germani și austro-ungari. Era o diferență enormă față de ceea ce fusese cu un an înainte. Mai important chiar decât acest aspect era faptul că România rămânea un actor statal care își recâștigase credibilitatea.
România a fost salvată în 1917 ca urmare a dorinței ei de a rezista (guvern și armată, cu susținerea populației civile), a ajutorului Aliaților, a Misiunii Militare Franceze, iar nu în ultimul rând a prezenței numeroaselor trupe ruse pe frontul din Moldova. Situația celor din urmă merită o notă aparte. Problemele inițiale (și ulterioare) între români și ruși nu trebuie să împiedice o evaluare corectă a rolului pe care rușii l-au avut în stabilizarea frontului românesc în iarna 1916/1917 și în victoriile din vara anului 1917, implicit în supraviețuirea României. Evident, rușii nu o făceau dezinteresat, planurile și temerile lor fiind astăzi destul de bine cunoscute, dar aceasta este o altă discuție. Rolul rușilor la Mărășești, de exemplu, se poate vedea și din pierderile pe care le-au suferit acolo. În vreme ce românii au înregistrat aproape 27.000 de morți, răniți și dispăruți, rușii au avut circa 25.000. Spre comparație, germanii înregistraseră circa 60.000 de morți, răniți și dispăruți. Toți în doar o lună de lupte. Fără ruși, românii nu ar fi avut atâtea forțe pentru a menține singuri frontul în fața germanilor. Aceasta avea să se vadă mai bine în perioada următoare.
Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).
