1918-2018: o istorie necunoscută a CENTENARULUI

Dacă Marele Război și Revoluția Rusă din februarie 1917, care au dat frâu pornirilor de eliberare ale naționalităților din Imperiul țarist, n-au depins prea mult de vrerea românilor de pe ambele malri ale Prutului, atunci cel de-al treilea element – organizarea mișcării de renaștere națională din Basarabia – a fost factorul remarcabil de mobilizare a acestora și explicația principală a reușitei lor în anii 1917-1918. Prin urmare, voi încheia această trilogie al începutului transformărilor din Basarabia anului 1917 printr-o reflecție mai profundă asupra contextului de apariție și acțiune a Partidului Național Moldovenesc, primul partid politic al moldovenilor și vehicolul principal al trasformărilor politice și naționale din epocă.

Pentru cineva îngreunat cu transferul imaginației dintr-o perioadă în alta voi spune că atât contextul, cât și apariția acestei formațiuni politice este în mare parte asemănătoare cu evenimentele de la sfârșitul anilor 1980, când era de liberalizare începută de perestroika lui Gorbacev, a permis articularea mișcării de renaștere a moldovenilor din Imperiul sovietic, a căror expresie politică a fost Frontul Popular din Moldova. Atât Partidul Național Moldovenesc, cât și Frontul Popular au unit eforturile intelectuale și sociale ale majorității românești, care veneau după ani îndelungați de marginalizare în cadrul imperiilor țarist și sovietic; ambele au ales o pantă inițială de prudență și circumspecție în acțiune, pledând pentru susținerea schimbărilor care veneau din centrul imperial și militau pentru rămânerea într-o formă reformată a acestuia; dar în același timp ambele formațiuni și-au făcut non-negociabile aspirațiile pan-românești în discursurile interne și acțiunile programatice, iar când a venit momentul chiar etalând acest deziderat ca finalitate politică; ambele formațiuni au captat spectrul politic al transformărilor, liderii lor fiind omniprezenți sau chiar inițiatori la toate evenimentele poltice, sociale și culturale majore ale perioadei; în sfârșit, atât Partidul Moldovenesc, cât și Frontul Popular au avut cele mai active și numeroase fracțiuni politice în parlamentele momentului, care au fost motorul principal al votării independenței Republicilor Moldovenești din 1917-1918 și 1991, iar ulterior al unirii cu România (în cazul Partidului Național Moldovenesc).

Partidul a izvorât dintr-un efort intelectual și politic mult anterior Revoluției din februarie 1917. Germenele său pornește de la inițiativele lui V. Stroescu, I. Pelivan și P. Halippa, care au pus bazele Societății pentru Cultura Națională Moldovenească în anul 1905, reușind în 1906 publicarea în provincie a primului ziar în limba română – „Basarabia”.

Curiozitățile Centenarului (2) - Basarabia – primul ziar de limbă română

​

„Basarabia” (Басарабія) a fost primul ziar în limba română, publicat între 26 mai 1906 și 11 martie 1907 în Basarabia. În total au ieșit din tipar 79 de ediții. Ziarul etala un radicalism agrar și național. În jurul publicației s-au grupat tineri intelectuali basarabeni precum: Pan Halippa, Mihai Vântul, Alexei Mateevici și alții. Editorul ziarului a fost avocatul Emanuel Gavriliță. Acesta apărea în limba română cu caractere chirilice, dar denumirea „Basarabia” era scrisă cu caractere latine. Finanțată atât din interiorul provinciei (cu sprijinul lui Vasile Stroescu), cât și din România, în mod special prin străduințele lui Constantin Stere de la Iași, ziarul impunea normele literare ale limbii române, încercând o revitalizarea a acesteia în Basarabia. Spre exemplu, folosea cuvântul „sunt” în loc de obișnuitul „sînt” și „moldovean” în loc de „moldovan”. Autoritățile țariste au persecutat în permanență ziarul și membrii redacției, acesta fiind învinuit de mai multe ori de crime penale și judecat în instanțe de șaisprezece ori. În 1906 ziarul a fost arestat de două ori, pe 2 iunie fiind confiscat nr. 5, iar pe 11 octombrie - nr. 40. A fost închis pe 11 martie 1907, după ce nr. 78 din 4 martie 1917 a publicat în limba română (cu caractere latine) imnul „Deșteaptă-te române”.

Reacțiunea țaristă declanșată după anul 1907 a dus la închiderea societățiil și editurii, autoritățile țariste, în colaborare cu noul arhiepiscop al Chișinăului, Serafim Ciceacov, și cu ajutorul nobilimii reacționare conduse de Krupenski, au curățat biserica, organizațiile și instituțiile culturale de „naționaliștii români”. Majoritatea activiștilor s-au refugiat la Iași, unde susținuți de Constantin Stere s-au înscris la Universitate.

Cu o susținere importantă din partea lui Vasile Stroescu, iredentiștii români din Basarabia vor lansa la Chișinău în anul 1913 ziarul „Cuvânt Moldovenesc”. Condus de Pan Halippa și grupând mai mulți foști membri ai Societății pentru Cultura Națională Moldovenească, ziarul s-a dorit a fi o platformă a vieții literare, rurale, al cooperării și cunoașterii practice, după cum declarau chiar inițiatorii acestui proiect.

Anul 1917 a suprins Basarabia între trei forme de percepție, care-i modelaseră identitatea în cadrul Imperiul Rus. Prima era renumele sinistru de antisemită, loc de naștere și manifestări violente ale lui Crușevan și Purișkevici, instigatoriii porgromului din 1903; a doua era de fief al marilor latifundiari retrograzi ca Krupenski, Sviatopolc-Mirsky, Arhiepiscopul Serafim – stâlpi ai regimului țarist; cea de-a treia se referea la existența unei majorități moldovenești, bănuite de „separatism”, „filoromână” și „reacționară”, cu „instincte și suflet pentru România”.

Conștientizând momentul unic al acțiunii, intelectualii moldoveni în frunte cu Vasile Stroescu au reușit să convingă toate fracțiunile majore să lase luptele interne și să se reunească între 28-30 martie 1917, în acelee zile fiind creat Partidul Național Moldovenesc. Într-un mod curios, dar ușor de înțeles în acele vremuri, ziarul „Cuvânt Moldovenesc” publică la 26 martie 1917 o telegramă de salut Guvernului Provizoriu, asigurându-l de susţinerea sa: „Obştea moldovenilor, adunându-se în şedinţă pentru a dezbate nevoile moldovenilor din Basarabia, salută stăpânirea vremelnică şi-i arată deplina încredere”. În realitate, la ședința prezidată de generalul Donici (care încă purta uniformă rusească), membrii constituienți au convenit și vorbeau direct pe față că „Basarabia merge spre unire. Prin ce faze se va trece nu se știa precis, dar scopul și rezultatul sforțărilor era fixat” (P. Cazacu).

La 3 aprilie 1917 era anunțată apariția Partidului Național Moldovenesc, iar în nr. 28 din 9 aprilie 2017 ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, care devenea oficiosul și tribuna partidului, publica programul detaliat al acestuia. Preambulul stipula că „Deosebită de restul Rusiei prin istorie, rasă, limbă, ca și prin obiceiuri, codice civil deosebit și prin forme deosebite de stăpânire de pământ, Basarabia cere introducerea autonomiei, pe care a avut-o; ea va pleca pe calea progresului, va câștiga timpul pierdut din trecut, când cea mai inocentă și naturală tendință către autodeterminare națională se eticheta și pedepsea ca separatism”.

Prevederile programului partidului, care vor fi curând preluate de congresele militarilor, preoților, învățătorilor și țăranilor moldoveni, aveau în vedere următoarele aspecte:

1. 1. „Partidul Național Moldovenesc va ajuta în tot chipul pe cei, care luptă pentru așezarea temeinică a slobozeniilor cetățenești și naționale, dobândite prin revoluția rusească: înfăptuirea votului (glăsuirii) obștesc și tăinuit; slobozenia cuvântului, a tiparului, a adunărilor și a credințelor”;
2. 2. „Dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătorești, biserice, școlare și economice a Basarabiei”;
3. 3. „Toate legile se tocmesc de Dieta Provincială (Sfatul Țării), potrivit obiceiurilor vechi”;
4. 4. „Administrația (ocârmuirea locală) să se facă de către slujbași ieșiți din sânul poporului și în limba poporului. Limba rusească să fie numai pentru legăturile cu stăpânirea de sus;
5. 5. „În școlile de toate treptele limba de predare să fie limba națională a poporului”;
6. 6. „Biserica să-și aibă autonomia ei”;
7. 7. „Moldovenii să nu fie duși la oaste în afara Basarabiei și să învețe în limba națională”;
8. 8. „Colonizarea, adică aducerea și așezarea streinilor pe pământul Basarabiei, să se oprească; exproprierea și împroprietărirea se face cu voința poporului”;
9. 9. „Veniturile țării să se întrebuințeze pentru nevoile acesteia”;
10. 10. „Moldovenilor de peste Nistru să li se garanteze aceleași drepturi pe tărâm cultural, bisericesc, politic și economic, pe care le vor avea în Basarabia cei de alt neam”.

Președintele Partidului Național Moldovenesc a fost ales Paul Gore, vicepreședinte V. Herța, secretar P. Halippa, iar președinte de onoare, V. Stroescu. Conform deciziilor luate, partidul își trimetea reprezentanții săi la toate adunările și congresele momentului pentu a apăra și expune punctul său de vedere. La noile formațiuni cei dintîi care au aderat au fost studenții de la Kiev și Odesa, iar prima secție locală s-a creat la 11 aprilie 1917 în orașul Bolgrad.

Impactul Marelui Război asupra Basarabiei

Conturam în reflecțiile anterioare drumul parcurs de Basarabia de la revoluția din februarie 1917 până la evenimentele din toamna-iarna anului, atunci când se vor desfășura cele mai importante acțiuni și evenimente ce vor determina adoptarea deciziei de autonomie a Basarabiei față de Imperiul Rus: Congresul Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie), prima ședință de constituire a Sfatului Țării (21 noiembrie) și proclamarea Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie.

Dar rostul acestui blog „în tandem” este tocmai de a genera o polemică istorică și istoriografică amicală între cele două maluri ale Prutului, într-o încercare de a introduce cititorul nostru în ambianța anilor 1917-1918, în psihologia acelor timpuri și în trăirile oamenilor care au trebuit să ia decizii istorice.

Din acest considerent voi porni în analiza acestor circumstanțe reieșind din gândurile expuse de Dorin Dobrincu, care ne spune că anii de neutralitate a României (1914-1916) au fost anii „cântăririi unei decizii”, de a fi cu Puterile Centrale, care promiteau Basarabia sau de a lua partea Antantei, inclusiv a „dușmanului istoric” Rusia, care oferea Transilvania, Banatul și Bucovina. Alegerea a fost făcută în favoarea Antantei, ne spune autorul, chiar dacă „aceasta marca ieșirea din logica pe care se construise politica externă a statului român după 1878, de neîncredere în Rusia, chiar de teamă față de aceasta și căutarea de alianțe care să ofere protecție în fața unei posibile agresiuni rusești”.

Cum erau văzute în Basarabia aceste opțiuni ale României și care a fost impactul acestei deciziii asupra moldovenilor care gândeau în termenii pan-românismului? Recunosc că răspunsul la această întrebare nu este doar efectul reflecțiilor asupra celor expuse de Dorin Dobrincu, dar și asupra multiplelor speculații și stereotipuri bolnăvicioase sau de orgoliu, care mai persistă încă printre basarabeni, că România „întotdeauna a preferat Ardealul în defavoarea Basarabiei”.

Curiozitățile Centenarului - Implicări ardelene și bucovinene

Implicări ardelene și bucovinene

Onisifor Ghibu și George Tofan au făcut parte dintr-un grup de intelectuali ardeleni și bucovineni, care au ajuns în Basarabia în urma revoluției din Februarie 1917 pentru a ajuta la organizarea școlilor în limba română, pentru a imprima cărți și ziare, precum și pentru a ajuta basarabenii în cearta pe tema reorganizării vieții politice și culturale.

Alături de aceștia, mai mulți intelectualii din Bucovina, Transilvania și Vechiul Regat au fugit de război în Basarabia, au ajutat cu tipărirea „Cuvântului moldovenesc”, au început diverse cursuri de limbă, istorie, cultură și științe, înființând Universitatea Populară la Chișinău.

Intrarea Rusiei țariste în Primul Război Mondial a fost pentru moldoveni o dublă tragedie. Una umană, deoarece urmau să meargă la război drept „carne de tun” pentru mărirea și întărirea unui imperiu care-i subjuga, iar alta națională, or prin litera tratatului de alianță între Puterile Centrale și România, care obliga statul român să lupte împotriva Rusiei, românii din Basarabia urmau să se lupte nu doar cu românii din Bucovina, Ardeal, Maramureș și Banat, dar chiar și cu românii din Regat.

Guvernul rus intuia faptul că o astfel de perspectivă ar fi făcut soldatul basarabean unul extrem de ineficient și chiar „trădător”. Prin urmare, în anii de Neutralitate a României, guvernul țarist a recurs la mai multe acțiuni anti-românești, care vor avea repercursiuni majore și în contextul anului 1918. În primul rând, din Basarabia a fost mobilizată 12% din populație pentru războiul pe toate fronturile, dar moldovenii mobilizați au fost deplasați în armatele de peste Nistru și în regiunile îndepărtate ale imperiului, trupele ruse din Basarabia fiind alcătuite din străini.

Embed Răspândește

O sută de ani de la Congresul Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917)

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

---

width px Înălțime px

---

Codul URL a fost copiat

Nici o sursă media

0:00 0:06:58 0:00

În al doilea rând, atât cât a stat România în expectativă, guvernul rus a rechiziționat populația din Basarabia la construcția liniilor de apărare contra României, din partea careia se aștepta la un atac. Unele linii de tranșee, gropi și sârmă ghimpată erau vizibile în regiunile Reni, Ungheni, valea Prutului și Dunăre chiar și în anii 1920.

În al treilea rând, au fost date ordine pentru evacuarea Basarabiei, pentru transportul actelor, documentelor, funcționarilor și valorilor. Depozitul sucursalee Băncii Imperiale, valorile bisericești și particulare au fost evacuate la Saratov și Kiev, de unde n-au mai fost întoarse. Dar cel mai important, pentru manipularea populației locale, s-a procedat la o amplă campanie de propagandă anti-românească, în special printre moldoveni și evrei, care constituiau împreună circa 70% din populația provinciei. Evreilor li se inocula antisemitismul român, care va „nimici toți jidovii”, iar moldovenilor faptul că „boierimea de peste Prut le va lua pământurile și îi va supune în jugul boieresc”.

Decizia României de a face război alături de Rusia împotriva Puterilor Centrale a fost o grea lovitură pentru mișcarea de renaștere națională și pan-româniștii din Basarabia. Potrivit relatărilor presei timpului „mișcarea națională din Basarabia, prin esența ei democratică, nu putea înțelege alianța de inimă a fraților români cu tirania putredă muscovită”. Pentru naționaliștii basarabeni atitudinea României era inexplicabilă și dureroasă, mai mulți fruntași ai acestei tendințe exprimându-se că „România face o mare prostie aliindu-se cu Rusia țaristă”. Unii dintre aceștia, cu mari dificultăți și prin multe încercări au scăpat teferi după ce au făcut astfel de declarții.

Pe de altă parte, pentru moldovenii din Basarabia războiul a devenit un catalizator al tendințelor pan-românești, o experiență de cunoaștere a sinelui și a celuilalt. Pe câmpul de luptă, în tranșee, în spitale, între prizonieri și ca prizonieri, în Bucovina și în Maramureș, invadate de armatele țariste, în populația și armata austro-ungară, moldovenii din armata rusească au descoperit alți români, țărani ca și ei, apropiați de vorbă și gând. Cu intrarea în România, ca aliați în cadrul ostilităților militare, mai întâi în Dobrogea, apoi în Moldova, basarabenii au cunoscut pământurile românești, satele și târgurile, munții și râurile, s-a schimbat percepția despre geografia și istoria spațiului românesc printre soldații simpli, veniți de la vatra satelor moldovenești. Prin umare apare absolut firesc, că marile transformări naționale și sociale, primele forme de organizare a acestora, au loc printre militarii moldoveni care în curând se vor organiza la Odesa, Sevastopol, Kiev, Herson și Chișinău, punând problema autonomiei Basarabiei în cadrul Imperiului Rus.

La începutul anului 1917, când România era ocupată de armatele străine, până la Siret de trupele germano-austro-ungare și cele turco-bulgare, iar dincolo de Siret de cele rusești, cu o firavă prezență administrativă și armată românească, chiar și cei mai optimiști nu puteau visa la o reîntregire a României, cu atât mai puțin la o alipire a Basarabiei. În mințile multor români persista obsesiv întrebarea, dacă printr-o înțelegere globală cu Germania, Rusia țaristă nu va pune hotarul său pe Siret sau chiar mai departe, așa cum pe timpuri a încercat să o facă într-o înțelegere cu Imperiul Otoman la 1812.