Luni, 16 februarie 2015, surorile Naomi și Lisa-Kaindé Diaz și-au lansat albumul de debut, un album așteptat cu nerăbdare de cronicarii muzicali.
Așteptarea se datorează cred eu promisiunii de pe single-lul care a precedat varianta long play, adică un sunet aproape oximoronic - căldura vocilor acestor două franțuzoaice de origine cubaneză gemene e îngemănată (nu puteam să nu folosec verbul ăsta acum) cu răceala hieratică și minimalistă a instrumentației.
Am spus „aproape” oximoronic pentru că răceala instrumentelor nu e neapărat opusă căldurii vocilor, ci pare mai degrabă o completare uimită, aproape întîmplătoare, și cumva admirativă, a ei.
Exact așa cum fac beat-urile digitale când sînt așezate pe sub o voce ce cântă rythm & blues, sau hip-hop-ul nisipos când e pus pe deasupra ritmurilor afro-cubaneze.
Naomi și Lisa-Kaindé Diaz au 20 de ani și sînt fiicele regretatului precuționist cubanez Angà Diaz.
Naomi cântă la instrumentele de percuție numite cajon și batas, iar Lisa-Kainde la pian.
Jazz vintage, art-rock experimental, muzică tradițională africană, în cazul de față Yoruba, neo-soul modern, toate astea fac un sunet despre care cronicarul muzical de la iTunes spune că e în același timp familiar (într-un fel cald) și străin (dar care te uimește). Deci aproape oximoronic.
