Crearea viitoare a unei forțe armate europene, independente de NATO, a fost anunțată marți la Bruxelles.
Premierul polonez Mateusz Morawiecki a cerut marți ajutorul NATO, după ce mii de migranți au încercat să forțeze frontiera polonă-bielorusă, cu complicitatea grănicerilor și a forțele bieloruse, care nu au intervenit deloc, preferând doar să asiste pe măsură ce confruntarea la graniță devine tot mai violentă.
Pentru mulți observatori, acesta este un moment determinant care arată mai mult ca oricând nevoia, pentru Uniunea Europeană, de a dispune de forțe armate proprii. Este, de altfel, ceea ce au discutat astăzi miniștrii apărării din cele 27 de țări ale UE, reuniți la Bruxelles. NATO a cerut deja luni Rusiei să fie „transparentă” cu privire la activitățile sale militare în apropiere de granițele Ucrainei, unde există o „concentrare mare și neobișnuită” de forțe ruse (circa 100.000 militari ruși - afirmă Kievul).
Europa dorește însă acum în mod ferm să aibă propriile sale forțe, care să poată fi desfășurate în orice moment, în circumstanțe cum sunt cele cauzate în acest moment la granița polonă-bielorusă. Evenimentele de azi, asaltul graniței poloneze, este «ceva ce ar fi fost dificil de imaginat în urmă cu câteva luni», a spus în conferința sa de presă de astăzi șeful diplomației UE Josep Borrell. Se vede, a continuat el, că «distincția clasică dintre război și pace devine neclară, cețoasă, cenușie».
Este pentru prima dată că proiectul de armată europeană devine precis, capătă contururi ferme și un calendar de punere în practică pe următorii 5 până la 10 ani. Pentru a se ajunge la asta, au trebuit învinse foarte multe reticențe. Ambițiile naționale în materie de securitate comună variază enorm de la o țară la alta. de altfel, șase țări din cele 27 ale UE nu fac parte nici din NATO, fiind practic toate țări neutre, efect al aranjamentelor de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Este vorba de Austria, Cipru, Malta, Irlanda, Finlanda și Suedia. În aceste din urmă două țări scandinave se manifestă însă din ce în ce mai mult o dorință atât a politicienilor cât și a populației de a intra în structuri de securitate comune, în special în fața provocărilor frecvente ale Rusiei, care a testat în repetate rânduri spațiul aerian suedez și finlandez.
Prin crearea unor forțe proprii europene (5000 de oameni într-un prim timp), s-ar pune astfel capăt fenomenului de neutralitate forțată care în anii Războiului Rece a primit numele de «finlandizare». Acest nou pas spre o «Europă a Apărării» va trebui aprobat la summitul european, sub președinția Franței, în luna martie a anului viitor, simultan cu prezentarea noii «biblii» a NATO: un nou "concept strategic" atlantic.
E limpede că o structură militară proprie europeană ar face ca UE să depindă mai puțin de sprijinul american, handicap flagrant în fața războiului civil din Libia, de pildă, la porțile Europei. O atenție deosebită va fi acordată și «atacurilor hibride», cum sunt cele în care excelează Rusia lui Putin (și cum ar putea fi și actualul val de refugiați, încurajați de regimul de la Minsk să treacă în Polonia și Lituania, astăzi ajungându-se la violențe si o forțare directă a frontierei).
Va fi vorba, așadar, de trupe reale, multinaționale, care vor putea să recurgă la folosirea forței, pentru a putea securiza un aeroport, de pildă, sau pentru a evacua proteja și mulțimi de oameni din zone în pericol.
Desigur, nu se pleacă de la zero: a existat vreme de decenii un Eurocorps, un corp de armată comun franco-german, iar din 2007 există, teoretic, și o "forță de intervenție rapidă", de circa 1500 de oameni, care însă... nu a fost niciodată desfășurată pe teren, din lipsa voinței politice.
Cum a spus-o șeful diplomației europene, Josep Borrell, «iubim lumea lui Kant, a rațiunii, dar trebuie să fim pregătiți și pentru lumea lui Hobbes, a legii celui mai tare».
Criza migranților în poarta Europei
Polonia a dat o turnură aproape militară crizei migranților de la granița sa cu Belarus, după ce duminică, premierul polonez a anunțat țara sa, Lituania şi Letonia ar putea cere consultări în baza articolului 4 al Tratatului Atlanticului de Nord.
În baza articolului al 4-lea, orice aliat poate cere consultări dacă, în opinia lui, integritatea sa teritorială, independenţa politică sau securitatea sa sunt ameninţate.
Principala lecție pe care au tras-o atât NATO cât și UE după fiasco-ul afgan a fost aceea că nu se mai poate conta pe America (după ce Trump voia deja să retragă trupele SUA de pe vechiul continent, în special din Germania) și că este de acum înainte nevoie de o autentică armată europeană.
O viitoare armată a UE
Sau cel puțin, într-un prim timp, această „forță de reacție rapidă” (“rapid reaction force”) de 5000 de oameni și un cartier general care va fi stabilit la Bruxelles, unde se află de altfel și sediul NATO. În mod ideal, se va ajunge la 50 000 de oameni sub drapel european.
Cooperarea militară franco-germană independentă de NATO este veche, ea a început prin inițiativa lui Francois Mitterrand și Helmut Kohl de a crea un corp de armată, o brigadă franco-germană, care de-a lungul anilor s-a transformat în așa-numitul „Eurocorps”.
Proiectul a fost blocat politic, de-a lungul anilor, mai ales în urma opoziției NATO, mai precis a Washingtonului și Londrei care se temeau că o structură militară a Uniunii Europene ar duce la slăbirea Alianței Nord Atlantice - NATO. Proiectul a fost relansat în 2017, după Brexit și victoria lui Macron in Franța.
Îngropat de foarte mulți ani, proiectul unei armate europene se lovise sistematic la vremea lui de ostilitatea Statelor Unite, care vedeau în el un risc pentru soliditatea și coeziunea NATO.
