Am citit-o pe canadiana Alice Munro (n. 1931) şi până, şi după ce-a luat Premiul Nobel pentru Literatură – cu aceeaşi încântare! La capătul volumului de nuvele Dragostea unei femei cumsecade, Litera, 2018, exclam şi eu, într-un glas cu cronicarul de la The Walt Street Journal: „Desăvârşită… miraculoasă prin fineţea detaliilor şi surprinzător de autentică. […] Alice Munro dovedeşte o putere de înţelegere a naturii umane care o depăşeşte cu mult pe a semenilor ei”.
Un savoir-faire dublat de-un rafinament tipic feminin, la care se adaugă ştiinţa construirii unui text din fragmente aparte şi care converg, la un moment dat, într-o arhitectură desăvârşită, iar ca totul să fie şi mai spectaculos, pe ici-colo sunt presărate fraze (mde, mici răutăţi) de genul: „Toată lumea îi spunea că trebuia să fie tare mândră de Enid, iar ea răspundea că da, sigur că era mândră. Dar uneori să fii mama unei sfinte cere al naibii de multă muncă, adăuga imediat” – de-ar fi să mă refer la primul text, care şi dă titlul volumului, unde înlănţuirea evenimentelor tragice (descoperirea unui bărbat înecat – moartea chinuitoare a unei femei tinere, mamă a două fetiţe – uciderea unui bărbat, tot el, înecatul, acelaşi cu violatorul tinerei femei – descoperirea adevărului de către infirmiera care-o îngrijeşte pe bolnavă până-n clipa din urmă) se-ntoarce într-o adevărată bandă a lui Mobius. Voi cita, spre exemplificare, două fragmente, primul din partea I. Jutland:
„Până la urmă ieşi ceva din faptul că băieţii stătuseră la masă şi-şi mâncaseră prânzul fără să sufle o vorbă. Şi că apoi cumpăraseră o mână de baghete din lemn-dulce. O nouă poreclă – Mortul – fu născocită şi atribuită fiecăruia dintre ei. Jimmy şi Bud au purtat-o până când au părăsit oraşul, iar Cece – care s-a însurat de tânăr şi s-a angajat ca muncitor la siloz – a trăit s-o vadă moştenită de cei doi fii ai lui. Dar deja pe atunci nimeni nu mai ştia ce anume o inspirase”; – şi cel de-al doilea, din partea a IV-a, Minciuni:
„Voia ca ziua să fie una specială pentru ele, specială pe lângă faptul – de care era aproape sigură – că era ziua în care avea să moară mama lor. Voia ca ele să aibă o amintire care să poată arunca o lumină salvatoare asupra celor ce urmau să se întâmple, asupra ei înseşi şi a felului în care ea avea să le afecteze apoi vieţile”.
Înainte să întorc ultima pagină a volumului, iau cu mine această frază (din Jakarta), de mare subtilitate psihologică: „Şi sigur că ar fi meritat! Să vadă o străină cu care nu i-ar fi venit să creadă că fusese însurat, sau să constate că ea n-avea să-i fie niciodată o străină, cu toate că îi era de neatins.”
30 septembrie ’19
