Tot ce mai trebuia negociat erau detaliile și atunci întrebarea este de ce a reizbucnit războiul, fie și numai pentru o zi?
Cel mai vechi „conflict înghețat”
În centrul disputei este regiunea Nagorno-Karabah, o enclavă muntoasă din Azerbaidjan, care istoric a fost populată atât de armeni, cât și de azeri. În ajunul prăbușirii Uniunii Sovietice, etnicii armeni reprezentau aproximativ 75% din populația din ceea ce era atunci Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah.
La sfârșitul anilor 1980, o mișcare naționalistă a căutat să separe teritoriul de Azerbaidjan și să-l unească cu Armenia. În 1989 a izbucnit un război în care au murit aproximativ 30.000 de oameni. Regiunea a trecut sub controlul separatiștilor susținuți de armeni.
Eforturile diplomatice de soluționare a conflictului au adus puține progrese. Așa s-a născut primul „conflict înghețat” din fostul spațiu sovietic.
În 2020 a izbucnit un nou război care a durat șase săptămâni, încheiat printr-o mediere a Rusiei. Ca urmare, partea armeană a recunoscut că a pierdut controlul asupra unor părți ale regiunii și a șapte districte adiacente.
În 2022, Baku și Erevan s-au angajat în negocieri menite să rezolve definitiv conflictul. Scopul declarat al Azerbaidjanului a fost să recâștige controlul deplin asupra restului Karabah-ului, iar premierul armean Nikol Pașinian a indicat că este dispus să accepte.
Însă conducerea armeană din Karabah a fost mai reticentă, temându-se că promisiunile azere de a-i „reintegra” pașnic pe etnicii armeni nu sunt decât o cortină de fum pentru planul lor de a „curăța” regiunea de etnici armeni. Mediatorii internaționali au încercat să găsească un compromis, dar fără rezultate palpabile.
De ce a atacat Azerbaidjanul din nou?
La 19 septembrie, Azerbaidjanul a lansat un atac pe scară largă împotriva regiunii Nagorno-Karabah și a rămășițelor forțelor sale armate. După o zi, ofensiva a atins scopul declarat al guvernului de la Baku: etnicii armeni, care controlau de facto regiunea separatistă, au fost de acord să-și dizolve forțele și să le dezarmeze. Ambele părți au fost de acord să înceteze imediat luptele.
Ofensiva a arătat că dinamica conflictului era deja de partea Azerbaidjanului, în asemenea măsură încât autoritățile de la Baku au considerat că își pot permite să accelereze procesul chiar cu forță militară, în ciuda riscului de a sacrifica vieți omenești și de a se confrunta cu condamnarea internațională.
Azerbaidjanul era nemulțumit de ritmul negocierilor, susținând că liderii armeni din enclavă nu sunt dispuși la compromisuri. Se poate să fi fost încurajat și de faptul că Rusia, garantul tradițional de securitate al Armeniei, era în conflict cu guvernul armean și liderul său, Nikol Pașinian. La care s-ar putea adăugat faptul că Azerbaidjanul nu se temea prea mult de consecințele internaționale ale agresiunii.
A fost un atac surpriză?
Motivul declarat, a fost explozia unei mine, care a ucis șase azeri dis-de-dimineață pe 19 septembrie, lângă orașul Xocavend, care se află acum sub controlul forțelor de menținere a păcii ruse și face parte din teritoriul mai larg pe care forțele azere l-au recucerit în războiul din 2020. Partea azeră a dat vina pentru explozie pe sabotori armeni din Karabah.
Pregătirile pentru asalt începuseră însă de câteva săptămâni. Azerbaidjanul concentrase trupe în lungul liniei de demarcație și se relata despre mai multe avioane de transport militar care ar fi zburat între Israel și Azerbaidjan, ceea ce sugera că Baku și-ar întări armata.
Retorica autorităților azere devenise mai categorică, la Baku se afirma că „este intolerabilă orice zonă gri pe teritoriul țării”, referire la părțile din enclavă controlate încă de etnicii armeni.
„Cum negocierile stagnează, crește riscul unei confruntări militare”, aprecia cu câteva zile înainte de atacul azer și Zaur Șiriev, analist la Baku pentru Crises Group.
Catalizatorul: Rusia
Procesul a fost accelerat de o deteriorarea rapidă a relațiilor dintre Armenia și protectorul său tradițional, Rusia. Ca parte a acordului de încetare a focului din 2020, un contingent de 2.000 de soldați ruși de menținere a păcii a fost dislocat în partea din Nagorno-Karabah pe care etnicii armeni încă o controlau. Militarii ruși s-au dovedit incapabili sau puțin dispuși să reacționeze la presiunile constante ale Azerbaidjanului. Nici Rusia însăși nu a intervenit, în ciuda incursiunilor repetate azere peste graniță, în Armenia, deși prin tratat are obligația de a apăra Armenia. Ambele țări sunt membre în Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO), un pact de apărare reciprocă.
Acest lucru a dus la o înstrăinare tot mai mare între Erevan și Moscova, care a atins un punct culminant în această lună, când guvernul armean a făcut o serie de gesturi, aparent gândite să semnaleze nemulțumirea față de Rusia. Printre acestea: A trimis-o pe soția lui Pașinian, Anna Hakobian, la Kiev pentru a livra un pachet de ajutoare umanitare; a anunțat că intenționează să semneze tratatul de aderare la Curtea Penală Internațională, ceea ce o va obliga de fapt să-l aresteze pe președintele rus Vladimir Putin; și și-a retras reprezentantul din CSTO.
„Au ignorat trei linii roșii rusești simultan”, apreciază Thomas de Waal, analist la think tank-ul Carnegie Europe.
Baku pare să fi fost încurajat de ruptura ruso-armeană, spune Shujaat Ahmadzada, cercetător nerezident la Centrul Topchubashov din Baku, care se concentrează pe relațiile internaționale și de securitate.
„Rusia pare să fi fost factorul cheie”, a spus el. „Singurul actor care ar fi putut crea anumite probleme [pentru Azerbaidjan] ar fi fost Rusia, dar având în vedere decuplarea dintre Armenia si Rusia, cred că azerii au considerat că este momentul potrivit”.
Reacția internațională la atacul azer din 19 septembrie a fost rapid și critic, dar s-a limitat să exprime îngrijorarea comunității internaționale.
Ce urmează?
Prin ofensiva militară, Azerbaidjanul și-a asigurat concesia pe care o dorea de mult din partea liderilor armeni din Nagorno-Karabah: desființarea și dezarmarea forțelor armate ale autorităților din enclavă. Pe 21 septembrie este programată o întâlnire între reprezentanții armenilor din Karabah și cei ai guvernului de la Baku.
Înaintea discuțiilor, liderul de facto al enclavei a declarat că discuțiile se vor concentra pe posibila „reintegrare” a regiunii în Azerbaidjan. Vor fi discutate drepturile etnicilor armeni și garanții de securitate, în baza „Constituției Azerbaidjanului”.
Sunt condiții pe care armenii din Karabah le consideraseră în trecut inacceptabile, dar pe care astăzi par să le accepte, în fața evidenței că Azerbaidjanul este într-o poziție de forță.
(Text tradus/editat de Ileana Giurchescu)
