Linkuri accesibilitate

De Ziua lui Emil – Dor de Brumaru


Emil Brumaru și Emilian Galaicu-Păun

Printre puţinele vârfuri de peste 8.000 de metri ale literelor române contemporane, Emil Brumaru (1 ianuarie 1939, în Bahmutea, azi Mihailovca, raionul Cimişlia, Basarabia – 5 ianuarie 2019, Iaşi) făcea figură aparte – poet pursânge, punând uneori şi 15 ani între un volum şi altul (în 1983 apărea Ruina unui samovar, iar Dintr-o scorbură de morcov vedea lumina tiparului hăt în 1998, la aproape 10 ani după Revoluţia română din decembrie ’89!), cultivându-şi o imagine de „mâncător de inimi” odată cu publicarea Infernalei comedii, nelipsit de la târgurile de carte din Bucureşti (cine nu l-a întâlnit măcar o dată la Gaudeamus, înseamnă că pur şi simplu n-a călcat pe-acolo), Domnia Sa a redat poeziei româneşti prospeţimea de început de lume, şi tot el a făcut-o să guste (şi ne-a făcut poftă şi nouă!) din fructul oprit. Pentru unii „angel pofticios şi iubăreţ, rămas din cele sfinte doar cu aura inocenţei” (Al. Cistelecan), pentru alţii „sentimental şi ironic, lilial şi dens, tandru şi pătimaş” (Nicolae Manolescu), dacă nu chiar „un tragic, extraordinar poet al singurătăţii” (Ion Bogdan Lefter), Emil Brumaru rămâne à tout jamais chiar poetul nepereche al acestui început de mileniu, de unde toate acele – numeroase! – graţii (lirice & media) roind în jurul Domniei Sale.

Emil Brumaru la Chişinău (partea I)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:18 0:00
Link direct

N-a fost foarte entuziast, la prima noastră întâlnire, în redacţia Convorbirilor literare – eram vreo cinci scriitori din Basarabia, cam tot pe-atâţia redactori ai revistei ieşene, iar dialogul a patinat –, aşa că abia după aproape 12 ani, când plecam cu o echipă întreagă de scriitori ieşeni la Botoşani, pe 14 ianuarie 2002, pe-un ger cumplit & printre troiene de jumătate de metru – „Mais où sont les neiges d’antan?” –, însoţindu-l astfel pe viitorul laureat al Premiului Naţional „Mihai Eminescu” (alias, Emil Brumaru), pot să spun că l-am descoperit cu adevărat. Semăna – ierte-mi-se comparaţia – cu un cactus care tocmai a înflorit, desfăcându-şi la capătul unui lujer delicat o ditamai „pâlnie de gramofon” pe cât de albă, pe-atât de efemeră.

Ţepos la prima vedere, „ghimpii” lui Emil Brumaru se transformau în tot atâţia fulgi de nea, ori de câte ori era atins de aripa poeziei, de cele mai multe dăţi venind dinspre altcineva – şi ce cititor grozav era, la zi cu tot ce se scrie! –, şi se întorceau într-o adevărată zăpadă „troienind cărările” când venea vorba de „Marii Ruşi”, cu Dostoievski în frunte, fără de-o carte (de căpătâi) a căruia, pusă sub pernă, nu putea adormi. La scurt timp după ceremonia de la Ipoteşti/Botoşani, îi treceam pragul, împreună cu directorul Editurii Cartier, Gheorghe Erizanu, pentru a-i propune să-i publicăm, în colecţia Poesis, opera poetică – şi iarăşi nu s-a arătat foarte prietenos la început, dar a înflorit deîndată ce i-am pus contractul pe masă. L-a semnat pe loc – cu banii jos! Acelaşi om însă era în stare de efuziuni răscolitoare de genul acesteia (a se vedea Cerşetorul de cafea, Polirom, 2004): „Ţin minte o seară când, la Dolhasca, pe întuneric, m-am dus în grădină, între copacii din spatele casei, am îngenuncheat şi m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi ia poezia, să mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simţeam că pierd ceva definitiv, deşi pe atunci scriam, umblam năuc de versuri, le pândeam şi le prindeam uneori. Unde am greşit? Să fi rămas acolo, la Dolhasca? Dar în ultimii vreo trei ani nu mai scrisesem nimic, sau aproape nimic. Poate că aş fi reînceput? Cine ştie? Poate. Oricum, câteodată, foarte rar, mai cred şi acum că voi reîncepe. Greu e că nu mai am «aparatura» de atunci, sănătatea, bucuria. Fiindcă întotdeauna când am scris m-am simţit fericit, sănătos!!! Trebuie schimbată «metoda»? Înseamnă să schimb totul. Să încep altceva. Şi nu mă pricep. Sau nu pot. Sau nu mai am ce începe.”

Poetul care l-a iubit pătimaş pe F.M. Dostoievski (ştiu din surse demne de încredere că nu putea adormi fără Idiotul sau Fraţii Karamazov pus sub căpătâi!) ar fi împlinit astăzi vârsta lui Lev Tolstoi – în chiar prima emisiune din 2021 voi prezenta, la „Cartea la pachet”, un volum de mărturii cu/despre Emil Brumaru; îngădui-mi-se să închei aceste rânduri de evocare a marelui nostru pământean printr-o secvenţă cu Emil Brumaru la Chişinău, ca invitat la „Zilele literaturii române…”. Totul se întâmplă într-o frumoasă zi de 23 mai, 2011, poetul urmează să citească la Librăria din Centru, cu începere de la 18.15. Lume multă, preponderent tineri(-e). Îl prezint publicului, anunţându-i recitalul, iar el se oţărăşte la mine şi începe a povesti despre… pisici! Cum veniseră pe ospeţe, la el la Dolhasca, Mihai Ursachi şi Mircea Ivănescu, iar belicosul – mă rog, fiu de ofiţer de cavalerie! – de Mihai Ursachi se grozăvea că retează cu sabia hârşti! capul pisicilor, din prima, ceea ce l-a îngrozit pe bietul Mircea Ivănescu, care şi-a luat tălpăşiţa, ţinând-o creanga până la staţia de trenuri, la câţiva kilometri distanţă. Cum veneau elevele la el la dispensarul medical din sat, ca să le vadă „dom’ doctor”, cum… şi aşa, şi tot aşa preţ de juma de oră. În câteva rânduri, îi făcusem semn să treacă la poezie – la urma urmei, lumea venise să-l asculte pe Poetul Emil Brumaru –, peine perdue. În cele din urmă s-a milostivit de mine, şi a recitat câine-câineşte, două-trei poeme scurte, şi astfel au rămas şi lupul sătul, şi oile întregi. Istoria nu s-a încheiat aici – cum mass-media difuzase mai multe reportaje de la festivalul nostru, „basarabeanul” prin naştere – ca fiu de ceferist – Emil Brumaru fiind vedeta absolută, primarul localităţii unde poetul văzuse lumina zilei, pe 1 ianuarie 1939, s-a lăsat convins să-i dea şcolii din sat numele poetului. Doar că, să nu pară un simplu funcţionar, i-a cerut unui scriitor de prin părţile locului o carte de-a poetului, să vadă ce scrie. Era chiar volumul III al Operei poetice, de la Cartier, cel cu… Infernala comedie! – nu-i nevoie să vă spun cu ce s-a încheiat toată povestea, şi ce „dragoste” pentru oamenii de litere a prins primarul respectivei localităţi!

Dar tot poetul are ultimul cuvânt, acum de dincolo de Styx:

Cântec naiv

Oare

cum se moare?

Aşa cum cade o căpşună-n apă

Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?

Oare

cum se moare?

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG