Știm atît de mult încît cu greu s-ar putea spune că mai știm ceva despre epidemia Covid. Informația curge rapid și se schimbă perfid, mult dincolo de înțelegerea unor timpuri care, de altfel, s-au obișnuit să se alinte cu titulatura de „epoca informației”. La aproape un an de la declanșarea epidemiei, după cel mai masiv efort de cercetare și după cea mai vastă operație defensivă pe timp de pace, sfîrșitul crizei se îndepărtează, lăsînd în urmă promisiuni infirmate, guverne depășite și un pesimism cuprinzător.
Primul val epidemic a fost urmat de al doilea val iar al doilea val continuă, însoțit de predicții care anunță un al treilea val. Senzația de neputință și de eternizare a prizonieratului s-a instalat și a început să dicteze un timp diferit care trece fără să mai arunce prezentul în trecut și fără să-și mai caute viitorul. În mod bizar, am intrat într-un blocaj care poate fi numit, simultan faza zero și faza plus infinit.
Am trecut acest prag exact în momentul în care totul părea, în sfîrșit rezolvabil. Evenimentul cheie de care atîrna revenirea la raționalitate optimistă a fost vaccinul prezentat ca atu decisiv și așteptat cu o speranță aproape mistică. Vaccinul a venit dar, după primele zile de entuziasm, contraofenisva incertitudinii a pus capăt optimismului. Mai întîi, a apărut o variantă de virus nouă și supercontagioasă, tocmai în Marea Britanie țara care deschisese prima campania de vaccinări anti-Covid. Între atîtea alte contradicții, noua formă de virus a fost botezată ” varianta engleză”, deși formula ”virus chinez” – folosită pentru prima variantă – a fost respinsă cu indignare. După alte cîteva zile de perplexitate, autoritățile britanice au revenit asupra măsurilor de relaxare promise, au anulat Crăciunul și au introdus un sistem drastic de restricții în viața socială. Pe Continent, o ploaie de măsuri administrative a întrerupt imediat contactele fizice cu Marea Britanie, deși asta n-a împiedicat noua variantă de virus să pătrundă în Europa.
Apoi, despachetarea logistică a vaccinului a fost urmată de o explozie de dileme, limite și complicații care promit mari frămîntări etice și sociale: cine va fi vaccinat mai întîi? pe ce criterii? cum va fi pusă la punct rețeaua de depozitare și distribuție a vaccinului? O mare de sugestii practice sau imaginare, generată de specialiști, politicieni și editorialiști, a acoperit orizontul. Tabloul final sugerează un 2021 la fel de nesigur și limitat ca 2020. Un regim de viață neschimbat dar altfel reglementat devine tot mai posibil. Avertismente oficiale mai mult sau mai puțin timide spun că perioada post vaccin va începe cel mai devreme în cîteva luni și nu va scuti societatea de măsurile de protecție care fac regula de aproape un an.
Practic, toate elanurile și starturile spre vremuri normale au fost anulate sau dejucate de ceva ce s-ar putea numi, deopotrivă, incapacitatea noastră sau viclenia epidemiei. Încă nu se aude nimic de bine credibil și consecințele încep să se adune dar nu acolo unde ele pot fi contabilizate ușor. Culmea, repetarea neîntreruptă a statisticilor sociale și economice a generat o uzură care începe să semene cu indiferența, așa cum listele de pierderi în război provoacă emoție la început dar, cu timpul, devin o coloană de cifre moarte. Acolo unde, însă, e greu sau imposibil de calculat, acolo unde lucrează și se coagulează efectele de durată, bilanțul e invizibil. De fapt, inimaginabil.
În spatele acumulării de date, fapte și limite împins de epidemie, crește o energie cu potențial negativ uriaș. Ce putem înțelege despre această forță e, deocamdată, mai puțin decît se poate bănui iar ce se poate bănui riscă să fie surclasat de realități copleșitoare. Despre toate aceste previziuni și presentimente nervoase și aproximative, e cazul să vorbim separat.
