În 19 Octombrie 2018 a început cel de-al 28-lea Festival Național de Teatru de la București.
Dintr-o întâmplare….acum trei ani și ceva…am fost invitat să-mi „dau cu părerea” povestindu-vă ce am văzut și cum am văzut…de mi-a plăcut sau ba.
Și așa am venit pentru a patra oară la Festival... unde mai fusesem, din când în când spectator și la care - hai să-i spunem - tot din întâmplare...nu participasem niciodată ca artist..adică...scuzați !....ca regizor...care era meseria mea de demult dar , de ce nu ?...și azi.
Astea sunt...însă... povești... foarte personale și nu despre ele am fost rugat...îndemnat...să vă scriu. Deci, vorba românului, de după revoluție...(sau ce-o fi fost aia ?)...să revenim, deci... la oile noastre , adică la teatru și festival.
El a început cu un spectacol de import și două de pe la noi. Cum...din păcate e imposibil să vezi trei reprezentații deodată, am ales unul românesc, i-am amânat pe nemții, de la unul din cele mai bune teatre europene, pentru altå seară și, cu regret, n-am putut vedea cealaltă producție românească...produsă....cum scrie în programul întregii manifestații...produs de însăși teatrul... ministrului actual. De cultură...natural.
Sibienii, la fel ca anul trecut, au prezentat un text inspirat de viața noastră de azi...Și BRAVO LOR ! foarte adevărat...câteodată chiar prea adevărat.
El...textul...spectacolul...ar putea (Doamne ferește !) supăra pe unii...ceva mai sus de cât noi...sau pe alții care cred că noi fiind deștepți și mai cu seamă descurcăreți, am făcut totul, de la „revoluție” încoace, numai bine. Și încă și mai mult.
Spectacolul...piesa...textul...(spuneți-i cum vreți) e scris, în ungurește, de domnul Székely Csaba, tradus în românește de Làszló Sándor (am spus o dată domnul...nu-l mai repet, fiind convins că se înelege de la sine), e pus în scenă de Radu Alexandru Nica, în scenografia lui Andu Dumitrescu și cu muzica lui Vlaicu Goicea, interpretat fiind de Andrei Gâlcescu,Vlad Robaș, Raluca Iani, Arina Ioana Trif, Cristian Timbuș, Cristina Ragos,Diana Fufezan,Marius Turdeanu,Ciprian Scurtea și Serenela Mureșan.
Am înșirat toate aceste nume pentru că, după părerea mea, ei toți sunt autorii acestor povestiri, jucate pe scenă, povestiri despre noi și despre ei, despre români și unguri, despre oameni ce trăiasc azi aici, cu cele bune și multele rele. Cu hazul de necaz, atât de românesc, că nu o dată aveai impresia că cei de pe scenă vorbesc despre tine, cel din sală și în acelaș timp și despre ei
În principiu e vorba de o ilustrare super-contemporană a celor 10 porunci biblice, dar...aici, (poate, mă despart de cele scrise în program)...pentru că modul în care regizorul și actorii săi au știut să amestece cele 10 porunci, ocolind astfel tonul didactic sau scârboșenia teoriei cu ori ce preț....veselia criticii lor, veselia lor și a celor din sală, câțiga imens prin aceste „lipsuri” devenite calități. Nu e școală...e artă.
Trupa tinerilor sibieni...(că azi toti cei zece par, cu adevărat, tineri...Sper nu numai pentru bătrâni de 88 ca mine), acești 10, pe textul lui Csaba și sub conducerea lui Nica, ne-au povesti viața...așa cum e azi la noi în Moldo-Valahia, cu accentele ei transilvane, crișane și bănățene.
Am răs și din când în când cu o lacrimă, care parcă voia să cadă. Simțeai o împunsătură în piept... de regret, milă sau furie. Dar apoi îți spunai că, totuși, e doar teatru. Și-ți mai înghiții o minciună, pe care ți-o spuseseși ție însuți.
La final, aplauzele au fost meritate cu vârf și îndesat.
Ca să nu e spună că scriu doar omagial și că n-am văzut absolut nimic...ce nu mi-a plăcut, aș îndemna pe actorii Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu să nu uite că nimeni nu vorbește continuu repede...foarte repede, ci mai schimbă „viteza.”
Pentru că super-viteza se potrivește la toate. Asta ar ajuta și la o mai perfectă dicție. Dragii mei sibieni, cuvintele, totuși, nu e rău să se înțeleagă. Mai ales într-o piesă de calitate ca aceea cu care ați venit la București.
