Rabenthal începe înainte de a intra în sala de spectacol. Începe înainte să-ți dai seama că începe, cu îmbulzeala de la ușă, cu stressul căutării înfrigurate a locului într-o sală unde n-ai mai fost și unde rândul patru este, de fapt, cinci pentru că primul este rândul zero. Intri în sală, ca tot omul, te așezi în fotoliu și observi că plutește ceața peste scenă.
Scena este populată. Și acolo sunt spectatori: trei oameni și un amfibian. Stau neclintiți urmărind spectacolul întrezărit prin ghișeul unei bucătării. Deasupra acestuia scrie cu litere luminoase: Order here! În sală, oamenii încă își mai caută locurile ajutați de plasatoare, unii își consultă apatici telefoanele în vreme ce pe scenă cei trei plus unul asistă la spectacolul dat de bucătarul Boscik (Bandi András Zsolt) și Ferenc, chelnerul (Vass Richárd).
Cei doi sunt prinși în mijlocul unui act culinar care seamănă mai degrabă cu un sacrificiu. Amândoi se luptă cu un adversar invizibil, plasat în afara ariei vizuale a spectatorilor de pe scenă și din sală. Ai senzația că participi la un omor ritual. Încearcă să scoată ceva care seamănă cu un harpon, iar bucătarul unge cu sânge (sau poate că sos?!) pereții bucătăriei.
Poate că nu e o moarte, poate că e o naștere. Ceilalți stau și asistă nu fără a fremăta de nerăbdare. Nu știm încă dar asistăm la pregătirile de nuntă. Se însoară Maximilian Rabenthal (Csata Zsolt) cu frumoasa lui Helena (Tokai Andrea). Helena, în rochie de mireasă, se apleacă din când în când peste ghișeul bucătăriei, iar aburii fierturii par să-i dea frenezii extatice.
Amfibianul se târâște și el, învolburând cu coada lui de pește aburii de pe scenă, să cerceteze, cumva înfricoșat ce se petrece dincolo de pervazul ghișeului.
Temerile lui nu sunt neîntemeiate. După cum vom afla ceva mai târziu, Boscik era specialist în gătitul peștilor vii căci e o mare măestrie, spune el, să-i fierbi în așa fel încât să se păstreze în viață.
În sală lumea începe să se liniștească, și-au găsit, în fine, locul cu toții, chiar și fotograful festivalului căruia pompierul îi trasează un perimetru, să nu perturbe spectacolul. Luminile pălesc și, după alte lupte sângeroase și parcă nesfârșite, bucătarul și ucenicul său reușesc să scoată linguroiul din mâncare și să guste. Fiertura pare toxică și-i face pe cei doi să se arunce cu capul în hârdău.
Locul lor este luat în cadrul strâmt al ghișeului transformat în rampă de teatru de păpuși de două marionete care vorbesc despre senzațiile pe care le ai când mori. Simți roua câmpului, adulmeci o cană răsturnată cu lapte, te pătrunde mirosul florilor, sondează cei doi spațiul de dincolo... Cumva suntem avertizați că bucătăria aceea este un vestibul, un culoar care duce în lumea cealaltă.
Nunta lui Rabenthal se oficiază în paralel cu exorcizarea amfibianului care, aflăm noi, este ținut de obicei în acvariul din atenansele casei lui Boscik. Dar nunta este, de fapt, o antinuntă, un spectacol pe dos. Nu există invitați, serviciul este execrabil, igiena este inexistentă și peste tot plutește un miros material de pește stricat. Nu întâmplător: deși Boscik este cu totul necalificat ca bucătar (de fapt, insistă asupra faptului că nu este bucătar, ci marinar, matroz, docher, a văzut nesfârșitele mări ale Chinei și a fost în safari prin Africa), el prepară specialități și iată gătește masa pentru nunta lui Rabenthal.
Rabenthal este un hibrid între poetul lui Rousseau Vameșul și cel al lui Magritte, cu părul vâlvoi și o burtă din care zadarnic încearcă să se nască ceva, a evadat din Commedia dell'arte, un Arlechino/Pierrot trist și suprarealist-burlesc, rătăcit în iadul cotidianului. Pentru că nunta lui nu este o nuntă în cer, ci una în iad iar el se căsătorește doar din plăcerea de a simți insuportabilul (un fel de vivere pericoloso), de a trăi singurătatea în doi, de a face rost legal și cu binecuvântarea bisericii de propriul animal de companie de care să fie molestat, agresat, violat și părăsit.
Căci Helena îl părăsește în noaptea nunții, atrasă de Boscik, jupânul bucătar, Ăl-cu-coarne, care își cere jus primae noctis, în vreme ce Rabenthal se luptă cu un tort din care își păstrează pour la bonne bouche, mirii de zahăr, după ce încearcă să-i decapiteze între dinți. De fapt, viața de soț a lui Rabenthal (care voia să se căsătorească doar pentru a o disprețui și umili pe Helena, după propriile vorbe) este o viață de holtei.
Este colecționar de artă, dar pe ziduri, după cum spunea Anette Beaulac, colecționează doar pete de umezeală și tencuiala căzută. Este specialist în a trăi inutil și inutilizabil. E mare amator de bizarerii și experimentator de situații-limită. Cum ar fi jocul de-a moartea, de-a ispita, de-a înșelătoria, de-a diavolul.
Este o piesă în care diavolul apare pe scenă în persoană, dar și ca stare de spirit. El se transmite ca o gripă, posedă, contaminează. Preotul care oficiază nunta și exorcismul (cumva identice) pare el însuși posedat de diavol, spune liturghia pe dos, stropește cu aghiazma cum va stropi Pospischil cu ciorbă la cina finală. Boscik poartă pe frunte coarnele de plastic ale diavolului pe care i le fură Rabenthal înainte de a pune la cale cina de pe urmă.
Peștele, criptogramă hristică, simbol al miracolelor evanghelice, dar și arhetip/substitut simbolic sexual, este el însuși posedat iar legiunile lui bântuie bucătăria lui Boscik. Căci în Rabenthal găsim, ca într-o bucată de piatră, printre altele, și vestigii dintr-o Biblie a amfibienilor în care peștele este sacrificat pentru a-i mântui pe toți ceilalți. Apare parcă ostentativ, în culise, apoi vomitat de chelner în farfuriile mirilor, preparat de Boscik pe trupul Helenei sau bântuind spectral scena.
Tot la Boscik recurge Rabenthal pentru a se răzbuna: îi cere să prepare peștele-balon (numit și peștele-broască, adică tot un amfibian), cel mai otrăvitor pește cunoscut, care, dacă nu e preparat cum se cuvine, transmite în organismul uman o neurotoxină (tetrodotoxina care se găsește în ficatul, ovarele, intestinele și pielea peștelui) atât de puternică încât îl paralizează și omul moare sufocat.
Dar nici moartea nu e ce pare a fi și, în orice caz, nu e misterioasă, inițiatică, profundă și solemnă, ci o altă farsă de slapstick commedy, pigmentată cu dansul acrobatic al Anettei Beaulac (Borbély B. Emília), cântec și voie bună. Un spectacol pentru petrecerea timpului. Ca să facă economiei, dar și ca să nu ispitească moartea, Boscik a cumpărat pește obișnuit (de la Lidl, spune el) în locul celui otrăvitor. Se pare că simptomele de intoxicare proveneau doar de la nepriceperea lui gastronomică, dar se dovedeau la fel de mortale ca și ovarele peștelui balon.
Însă lacheul lui Rabenthal, Pospischil (Lukács Szilárd), nu vrea să piară pur și simplu fără sens, din pricina nepriceperii criminale a unui bucătar și-l înjunghie în umerii vătuiți ai hainei, iar acesta, ca să nu moară singur, bagă cuțitul în Rabenthal. Muribunzi, cei trei (Helena, Rabenthal și Boscik) vorbesc în transă despre senzațiile pe care le ai când mori. Simți roua câmpului, adulmeci o cană răsturnată cu lapte, te pătrunde mirosul florilor, sondează cei doi spațiul de dincolo... Amfianul plutea cu burta în sus în acvariul din subsolul casei lui Boscik. Și nu știi: piesa s-a terminat? Continuă? Abia începe?
Piesa lui Jörg Graser pusă în scenă de Radu Afrim este o grădină a potecilor care se bifurcă: plină de iconi și simboluri tainice, zămislită din realismul magic al Franz Roh, Chagall și George Grosz, dar și din grădina zoologică a arhetipurilor jungiene, înspăimântă și atrage, te respinge și te otrăvește ca peștele acela japonez care îți taie răsuflarea. Reziști sau pieri.
Nu e de mirare, așadar, că unii s-au ridicat și au plecat în timpul spectacolului respirând agitat. Părea și ei parte a regiei. Cortina nu a căzut pentru că nu exista. Nu știi când începe și nu știi când se termină. Regizorul a plecat și nu a pus capacul iar aburii verzi părăsiseră ficțiunea. Am plecat cu senzația că spectacolul mă urmărește pe stradă, de după colț, în universul amfibian al nopții de octombrie.
Impecabil spectacol în care există, e drept, eroi secundari, dar nu și actori secundari. Sunt remarcabile Helena și Anette Beaulac, memorabili Rabenthal și Boscik care, ca și Chelnerul sau Pospschil, sunt actori plini de chef, energie și un umor cinic-sumbru care te hipnotizează.
Rabenthal
de Jörg Graser
Regie și adaptare Radu Afrim
O producție a Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Timișoara
Helena Tokai Andrea
Rabenthal Csata Zsolt
Valentin Boscik Bandi András Zsolt
Anette Beaulac Borbély B. Emília
Chelnerul Vass Richárd
Pospischil Lukács Szilárd
Mihály Csongor
Molnár Bence
