Linkuri accesibilitate

Geneza comunismului românesc (IV)


Delegația județului Botoșani la încoronarea regelui Carol I și a reginei Elisabeta, 1881

Situația din lumea satelor era bine cunoscută clasei politice românești la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX, cu atât mai mult cu cât o parte importantă a ei își trăgea puterea, statutul social și averea din lumea rurală. Chestiunea agrară și/sau chestiunea țărănească erau printre cele mai presante pentru societatea românească, provocări majore pentru elitele politice și culturale. Deși cele două sintagme păreau să fie sinonime, prima era utilizată îndeosebi cu referire la proprietatea agricolă, iar cea de-a doua trimitea la situația țăranilor. O anume ambiguitate în folosirea celor doi termeni era întâlnită și în epocă și s-a perpetuat inclusiv în lucrările savante.

Din perspectiva subiectului meu, situația țăranilor merită o tratare mai extinsă din două motive. În primul rând pentru că aceasta a jucat un rol central în istoria României până mult după Primul Război Mondial. În al doilea rând, pentru a înțelege cadrul general în care s-a manifestat socialismul în epocă. Chiar dacă erau orientați spre proletariatul industrial, socialiștii nu puteau face abstracție de realitatea socială a țării. Iar dacă o făceau nu puteau decât să plătească un preț politic și social, și anume lipsa de influență pe scena publică.

Situația țăranilor din România la cumpăna veacurilor

În societatea românească a sfârșitului de secol XIX și început de secolul XX, elitele susțineau necesitatea modernizării, dar erau în dezacord în privința drumului de urmat. Sumar, conservatorii considerau că România nu doar că era o țară agrară, realitate evidentă, ci și că acesta avea să fie viitorul ei. Liberalii susțineau că industrializarea țării era esențială, inclusiv cu ajutorul unor politici protecționiste, chiar dacă acestea numai liberale nu erau. Măsurile luate pentru dezvoltarea țării au fost în cele din urmă rezultatul unor compromisuri interne, menite a-i satisface în primul rând pe actorii politici, economici și sociali principali, care aveau puterea necesară pentru a-și face auzită vocea și pentru a-și susține interesele.

La împărțitul porumbului, pictură de Ștefan Luchian
La împărțitul porumbului, pictură de Ștefan Luchian

Urbanizarea și industrializarea s-au derulat lent în România. Deși orașele cunoscuseră o creștere demografică însemnată în ultimele decenii, circa 81% din totalul populației României se afla încă în mediul rural, în 1906.

Agricultura românească era orientată spre producerea de cereale, mai ales grâu și porumb. În 1914 acestea totalizau 84% din producția agricolă. România exporta circa jumătate din producția sa de cereale în deceniul care a precedat Primul Război Mondial. Nu mai puțin de 85% din valoarea generală a exporturilor constau în cereale, în particular grâu și porumb. Exporturile cu aceste produse erau importante nu doar pentru marii proprietari și pentru stat, ci și pentru țărani. Petrolul conta din ce în ce mai mult la export, dar nicidecum în aceeași proporție ca în perioada interbelică, care s-a impus în memoria publică. Oricum, în ambele cazuri era vorba de materii prime, prelucrarea în țară fiind extrem de limitată. Integrată în economia mondială, România era periferică din acest punct de vedere.

Locuitorii satelor beneficiaseră în 1864 de prima reformă agrară dintre cele câteva pe care le-a cunoscut România în secolele XIX-XX. Pământul nu fusese obținut gratuit, ci prin plata eșalonată a unor despăgubiri către marii proprietari. Această reformă nu a rezolvat decât parțial și pentru scurt timp problemele țărănimii. Chiar dacă în 1905 dețineau împreună aproape 51% din suprafața arabilă a României, țăranii depindeau în continuare, în zdrobitoare majoritate, de marii proprietari funciari și/sau arendași pentru pământul necesar supraviețuirii.

Problemele țăranilor erau provocate nu doar de pământul prea puțin sau de lipsa acestuia, ci și de fragmentarea continuă a micilor proprietăți, de tehnicile și uneltele ancestrale utilizate, de productivitatea redusă, inapetența pentru cooperare și suprapopularea rurală. Situația țărănimii s-a deteriorat la sfârșitul secolului XIX-începutul secolului XX. Nivelul lor de trai era extrem de precar, după cum ne arată nenumărate rapoarte administrative, medicale și diplomatice, texte de presă, relatări epistolare și memorialistice.

Lipsiți de drept de vot în imensa lor majoritate, ca urmare a sistemului cenzitar, țăranii nu făceau practic parte din corpul politic al națiunii. Ei contau în mică măsură, chiar dacă idealizarea lor era vizibilă în discursul privind construcția națiunii și în simbolistica aferentă. „Lucrătorii de pământ” nu aveau o voce distinctă la nivel național, unde contau efectiv doar marii proprietari funciari și cei industriali în ascensiune, comercianții bogați și pătura restrânsă de universitari, asimilați înalților funcționari publici. Averea și statutul social decideau cine și cum vota. România avea mulți supuși, dar puțini cetățeni.

Țărani, pictură de Abgar Baltazar, 1907
Țărani, pictură de Abgar Baltazar, 1907

Țăranii erau aproape total în afara vieții moderne. Plăteau taxe, satisfăceau în mod obligatoriu stagiul militar, făceau corvezi pentru administrație. Primeau însă prea puțin din ceea ce li se lua, infrastructura existentă le era în mare parte inaccesibilă.

Disensiunile sociale din societatea românească erau uriașe. Dezechilibrele erau evidente. Se aflau față în față două lumi. De o parte era o lume a marilor proprietari, a administrației și orașelor, în genere bogată, strălucitoare, modernă în multe aspecte. De cealaltă parte era o țărănime în mare parte premodernă, pauperă, aflată la limita subzistenței. Vechile tipuri de solidaritate ale țăranilor nu îi ajutau deloc în contextul modernității.

Deși marginali, socialiștii, poporaniștii și protoțărăniștii avuseseră meritul de a pune pe tapet problemele țăranilor. Spre exemplu, într-un articol publicat în Adevărul (1896), Constantin Mille arăta cu privire la situația politică și socială a țăranilor: „cinci milioane de români n-au de fapt drepturi politice, n-au școală, n-au biserică, n-au administrație, n-au doctori, n-au justiție, n-au nimic din tot ce dau statului sub formă de biruri și – într-o țară bogată, cu orașe europenești, cu lustrul civilizațiunii – aceste cinci milioane de români mor de foame”.

Locuințele, îmbrăcămintea și alimentația țăranilor erau necorespunzătoare. Speranța de viață (în termenii de astăzi) era redusă, bolile sărăciei răspândite, mortalitatea infantilă era uriașă. În privința celui din urmă indicator, între 1900-1914 media anuală în România era de 222 de morți la 1.000 de nou-născuți. Dintre țările europene, doar Rusia stătea mai rău, cu 256 de morți la 1.000 de nou-născuți. În același timp, alți vecini ai României aveau poziții sensibil mai bune: Bulgaria cu 149 de morți la 1.000 de nou-născuți, Serbia cu 159, Austria cu 188, iar Ungaria cu 197 (avem măsurători diferite pentru ultimele două entități, deși ele formau un singur stat din punct de vedere al dreptului internațional). Statele occidentale făceau parte din altă ligă: Norvegia cu 66 de morți la 1.000 de nou-născuți, Marea Britanie cu 109, Olanda cu 104, Franța cu 119.

În privința educației lucrurile stăteau la fel de rău. În 1899, România avea 78% din populație analfabetă, bărbații (67,2%) stând ceva mai bine decât femeile (89,1%). Dintre vecini, la mică distanță în spate se afla doar Serbia (cu 79,7% analfabeți, proporția în cazul bărbaților fiind de 67,3%, iar în cazul femeilor de 92,9%). Procentul era însă departe de ceea ce ar fi fost necesar pentru funcționarea unei societăți moderne. În schimb, alții stăteau mai bine: Austria (23,8% analfabeți, 22,1% la bărbați, 25,5% la femei; în Bucovina neștiutorii de carte erau 53,9% la recensământul din 1910), Ungaria (40,7% analfabeți, 34,4% la bărbați, 46,9% la femei; în Transilvania și Banat populația analfabetă se ridica la 56,5% în 1910), Bulgaria (72% analfabeți, 57,9% la bărbați, 86,9% la femei, în anul 1900), Rusia europeană (73% analfabeți, 62,5% la bărbați, 83,1% la femei, în 1897; Basarabia înregistra un grad al analfabetismului și mai ridicat, 84,4%). În schimb, alte țări europene mai aveau foarte puțin până la eradicarea analfabetismului: Elveția și Suedia (2% analfabeți), Danemarca și Germania (4%), Marea Britanie (10%). Și în privința învățământului secundar sau universitar România ocupa poziții codașe în Europa.

După cum se poate observa, statisticile de la 1900 puneau România într-o lumină total nafavorabilă în perspectivă comparată. Cu toate acestea, ca urmare a unor măsuri luate începând din ultimul deceniu al secolului XIX, inițiate de conservatori și continuate de liberali, cel mai adesea asociate cu numele ministrului Spiru Haret, situația avea să cunoască schimbări pozitive. Era vorba de alocarea unor sume mai consistente pentru sistemul educațional, extinderea rețelei de școli, construirea de noi spații de învățământ, mărirea numărului de învățători, inclusiv prin înființarea de școli normale, impunerea obligației ca elevii de ciclul primar să frecventeze școala etc. Până în 1912 numărul știutorilor de carte între cei care aveau peste opt ani a ajuns la 39,3% pe ansamblu. În mediul rural, creșterea fusese de la 15% la 33%.

Trăind într-o lume marcată cel mai adesea de limitele satelor în care se născuseră și/sau unde locuiau, țăranii erau preocupați în primul rând să obțină pământ. Cu memoria reformei agrare din 1864, întărită de dezbaterea din societate, se crease așteptarea ca statul să împartă terenurile care se aflau în proprietatea moșierilor. Nu aceasta era și ceea ce susțineau elitele politice. Măsurile luate și de liberali, și de conservatori (și junimiști) pentru a veni în ajutorul țăranilor, în special după 1888 – între care vânzarea unor loturi mai mari de pământ, sprijinirea unor bănci specializate, inclusiv a celor „populare”, înființarea unor obști sătești, asociații cu statut legal – nu au reușit să schimbe situația decât în mică măsură și pentru foarte puțini.

Clasa politică, administrația și în general toți cei legați de stat au sărbătorit cu mare fast, în 1906, cei 40 de ani de domnie ai lui Carol I. Strălucirea afișată la București, butaforia și optimismul oficial nu reușiseră să ascundă decât pentru scurt timp situația extrem de gravă a celei mai mari părți a populației, țăranii. Lumea rurală românească era asemeni unui uriaș cazan sub presiune. Care avea să sară în aer în primăvara anului 1907.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Despre blogul: Comunismul în oglindă

Istoria paralelă a R(A)SS Moldovenești și României Populare/Socialiste văzută de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Instaurarea treptată a comunismului în spațiul sud-est european în timpul și după al Doilea Război Mondial a dus la crearea și reconfigurarea a două entități românești, Republica Populară/Socialistă România și RSS Moldovenească/RASS Moldovenească. În pofida unui trecut istoric care de multe ori a coincis și a unui experiment social comun, în perioada comunistă cele două entități au avut evoluțiile politice, sociale și economice diferite, deși – din nou – de multe ori asemănătoare. Au evoluat în paralel, într-un spațiu ideologic comun. Acest trecut diferit și totuși asemănător impune și o analiză istorică comparată a celor două spații românești, care va contribui la o mai bună înțelegere istorică a trecutului recent.

Este ce-și propun să facă istoricii Dorin Dobrincu de la Iași și Octavian Țîcu de la Chișinău în noul blog „paralel”, care continuă prima lor colaborare de succes la Radio Europa Liberă „1918 -2018: o istorie necunoscută a Centenarului”

Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei, Conferenţiar Universitar (ULIM), parlamentar independent, președintele Partidului Unității Naționale.

Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995. Între aprilie 2007-decembrie 2009: coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Notă: opiniile exprimate în acest blog nu coincid, neapărat, cu cele ale Europei Libere.

XS
SM
MD
LG