Tulburările sociale și politice din Rusia (1905) și reverberațiile în România
La începutul secolului XX, cel mai puternic – și mai de temut – vecin al României era Rusia. Însă în anii 1904-1905 Imperiul Romanovilor se confrunta cu probleme deosebite. Înfrângerile catastrofale din războiul cu Japonia au dus la frământări politice și sociale în interior. Reprimarea marșului de protest din 9 ianuarie 1905, de pe străzile Sankt-Petersburgului, s-a soldat cu un număr mare de morți și răniți, după unele surse chiar peste o mie. „Duminica însângerată”, cum a rămas în istorie acest eveniment, a stârnit reacții în lanț în Rusia. Totodată, manifestațiile publice și grevele rusești din 1905, precum și represiunea autorităților țariste au avut reverberații și în România. În primul rând vecinătatea potența interesul. Totodată, presa din regat, inclusiv cea socialistă, scria despre ce se întâmpla în marile orașe rusești.
Cercul socialist România muncitoare din București a organizat o manifestare de protest contra țarismului, la 24 ianuarie 1905. Totodată, a fost publicată gazeta Jos despotizmul!, cu număr unic la 27 ianuarie 1905, editorialul fiind semnat de Iosif Nădejde-Armașu.
În repertoriul Teatrului Național din Iași figura încă din 1904 drama lui Maxim Gorki, Azilul de noapte. Arestarea de către poliția rusă, în 1905, a scriitorului rus a provocat manifestări de simpatie în diverse cercuri. La Iași a avut loc, la 11 februarie 1905, un spectacol pe baza piesei amintite. Socialiștii ieșeni au folosit ocazia pentru a susține în acel context o conferință de simpatie față de Gorki și de protest față de violența forțelor de ordine țariste contra muncitorilor, în sală scandându-se lozinci precum „Jos țarismul” și „Trăiască Rusia revoluționară!”.
Un moment aparte pentru România a fost cel legat de revolta marinarilor de pe crucișătorul „Kniaz Potiomkin Tavriceskii”, din flota rusă a Mării Negre. După unele surse din epocă, motivele răscoalei erau legate de tratamentul extrem de dur la care erau supuși marinarii ruși, iar în mod particular de lipsurile de pe nava respectivă, inclusiv de mâncarea stricată. Marinarii i-au ucis pe comandanți și pe mai mulți ofițeri, astfel încât au pus stăpânire pe crucișător și au arborat ostentativ drapelul roșu, potrivit unor date. Au tras câteva proiectile asupra portului Odessa, provocând distrugeri materiale și morți, după care s-au îndreptat spre portul Constanța, unde au ajuns la 19 iunie 1905. La bordul vasului se aflau aproape 750 de oameni. Puterea de foc a crucișătorului depășea tot ceea ce avea marina română în dotare, astfel încât nu putea fi vorba de dezarmare și internare prin utilizarea forței. Pentru că nu primiseră alimentele și cărbunii de care aveau nevoie, marinarii ruși s-au îndreptat spre portul rusesc Feodosia, din Crimeea, unde au înregistrat același refuz.
Întorși la Constanța, la 25 iunie 1905, marinarii au solicitat azil politic autorităților române. Guvernul țarului a trimis o întreagă escadră în fața Constanței, solicitând înapoierea vasului și predarea răsculaților. Autoritățile române au restituit vasul, dar au refuzat să-i predea pe marinarii ruși rebeli, care au primit salvatorul azil politic. Ulterior, marinarii ruși de pe „Potiomkin” au fost separați în grupuri mici și răspândiți în diferite județe, în special în Moldova. Unii dintre ei aveau să rămână în România, muncind în agricultură, industrie sau servicii, în vreme ce alții au fost expulzați în anii următori pentru propagandă revoluționară ori au plecat din proprie inițiativă în vestul Europei sau în Statele Unite ale Americii.
Ziarele Adevărul și Dimineața au relatat pe larg despre situația creată de crucișătorul „Potiomkin”, neascunzându-și simpatia pentru cauza marinarilor revoltați. Constantin Mille s-a deplasat la Constanța, folosindu-și influența și relațiile personale – inclusiv cu Alexandru Bădărău, prieten din tinerețe și ministru al Justiției – în favoarea celor care solicitaseră azil politic. Totodată, Mille a luat legătura cu marinarii ruși, inclusiv cu liderul lor, Afanasi Matiușenko. De asemenea, Cristian Racovski a participat la aceste întâlniri, jucând inclusiv rolul de interpret.
Diverse grupuri românești, inclusiv de socialiști, au organizat colecte de bani și obiecte pentru a-i ajuta pe marinarii ruși. Dincolo de manifestările de solidaritate, ieșirile publice ale socialiștilor români au folosit în primul rând la activarea mișcării lor. De altfel, în perioada următoare au existat voci social-democrate (Constantin Titel-Petrescu și Șerban Voinea, spre exemplu), care au scos în evidență impactul pe care evenimentele din Rusia anului 1905 l-au avut în stimularea mișcării socialiste din România antebelică.
După numai două decenii de la petrecerea evenimentelor, sovieticii aveau să folosească revolta de pe vasul de luptă în scopuri pur propagandistice, prin filmul regizat de Serghei Eisenstein, Crucișătorul Potiomkin (1925), o ficțiune care legitima violența politică pentru cauza comunismului. În România democrat-populară, episodul legat de prezența potemkiniștilor a fost frecvent invocat de către comuniștii autohtoni, devenind parte a discursului eroic revoluționar și un exemplu al „frățietății” ruso-române.
Cercurile socialiste și sindicatele din România: între autonomie și centralizare
Apropierea dintre socialiști și sindicate era vizibilă la începutul secolului XX. Mai multe conferințe au avut loc în anii 1906-1908, la care au participat atât reprezentanți ai cercurilor socialiste, cât și ai sindicatelor.
O conferință a cercurilor socialiste și a sindicatelor din România s-a desfășurat la București, la 13-15 august 1906. Delegații reprezentau 36 de organizații politice și sindicale, cu 4.466 de membri. Dintre cei 94 de participanți – 75 din partea sindicatelor și 19 din partea cercurilor socialiste – 57 proveneau din București, 14 din Iași, câte șase din Galați și Pașcani, cinci din Brăila, câte doi din Câmpina, Constanța și Alexandria. De asemenea, au fost și participanți în nume propriu din alte orașe. Între cei mai cunoscuți activiști prezenți s-au numărat Ion C. Frimu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Mihail Gheorghiu Bujor, Alexandru Constantinescu, Iosif Nădejde-Armașu, Cristian Racovski, Vasile Anagnoste, Max Wexler, Leon Ghelerter, Ioan Sion, Emanoil Ender, Gh. Despa, Ștefan Gheorghiu, N.A. Georgescu. Au participat și doi reprezentanți ai socialiștilor români din Austro-Ungaria, mai precis din Transilvania (Gustav Auerbach) și Bucovina (Gheorge Grigorovici), precum și un delegat din Bulgaria (Noceff).
Temele mari abordate la această reuniune priveau organizarea și centralizarea sindicală, organizarea propagandei, grevele, relația dintre mișcarea socialistă și cea sindicală, legislația muncii, alegerea structurilor de conducere ale mișcării socialist și sindicale etc. S-a decis întărirea și extinderea cercurilor socialiste, constituirea unei edituri (Cercul de editură socialistă), care urma să publice broșuri de propagandă, beletristică având conținut social ori socialist, lucrări de economie politică, sociologie și „socialism științific”. De asemenea, s-a înființat Comisia Generală a Sindicatelor din România, conducerea revenind socialiștilor Al. Constantinescu, V. Anagnoste, I.C. Frimu, M. Gh. Bujor etc. Socialismul îmbrăca deocamdată mai ales haine sindicale, tendința fiind de centralizare organizațională.
Sindicatele și cercurile socialiste au ținut cea de-a doua conferință comună la Galați, la 29 iunie-1 iulie 1907. Au fost reprezentate 51 de organizații profesionale și politice, cu 6.702 membri. Alte 17 organizații nu au reușit să-și trimită reprezentanții. Au participat 86 de delegați, dintre care 42 din Galați, 20 din București, 10 din Iași, șase din Brăila, patru din Ploiești, doi din Focșani, câte unul din Câmpina, Giurgiu și Adjud. Între participanți s-au aflat Andrei Ionescu, Gh. Despa, I.C. Frimu, Dimitrie Marinescu, C. Racovski, Gheorghe Cristescu, Al. Constantinescu, V. Anagnoste, Ottoi Călin, I. Sion, Em. Socor, N.A. Georgescu, Nicolae D. Cocea, Em. Bastardo, Al. Gh. Mușoiu, Gh. Dimitriu etc. Subiectele aflate pe ordinea de zi priveau situația Comisiei Generale a Sindicatelor, tactica mișcării socialiste și a celei sindicale, presa mișcării, chestiunea evreiască. O atenție deosebită a fost acordată problemei raportului dintre sindicate și cercurile socialiste. S-a avut în vedere o delimitare între cele două, iar cercurile să se poată constitui într-un partid socialist. În cele din urmă, s-a hotărât unificarea cercurilor în Uniunea Socialistă din România. Se avea în vedere ca sindicatele și cercurile aveau să se sprijine reciproc, să conlucreze în privința intereselor generale ale muncitorimii.
La conferința de la Galați au fost alese conducerile structurii sindicale, respectiv politice. În fruntea Comisiei Generale a Sindicatelor se aflau Al. Constantinescu, D. Stănciulescu, Andrei Ionescu, Ștefan Gheorghiu și Em. Bastardo. Uniunea Socialistă avea în frunte un comitet compus din I.C. Frimu, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea, Gh. Cristescu și C. Racovski. Frimu avea să fie ales secretar al Uniunii în septembrie 1907. O comisie formată din Constantin Dobrogeanu-Gherea, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea, C. Racovski și Em. Socor era mandatată să alcătuiască un proiect de statut al comisiilor locale ale cercurilor socialiste, precum și un proiect de program al Uniunii Socialiste.
Socialiștii români au decis trimiterea unei delegații la Congresul Internaționalei a II-a Socialiste, care s-a desfășurat la Stuttgart între 18-24 august 1907. Cu câteva luni înaintea acestei reuniuni fusese făcută o cerere de afiliere. Delegația românească era compusă din patru membri – Alexandru Constantinescu, Andrei Ionescu, Nicolae D. Cocea și Cristian Racovski –, care au fost aleși în diferite secțiuni.
O a treia conferință a sindicatelor și Uniunii Socialiste a avut loc la 6-7 ianuarie 1908, la București. Dintre cei 84 de delegați, 58 erau din capitală, patru din Ploiești, câte trei din Iași și Turnu Severin, câte doi din Botoșani, Pașcani, Galați, Brăila, Giurgiu și Alexandria, câte unul din Moinești, Buzău și Bolintinul din Vale. De asemenea, a participat și un reprezentat al secției române a Partidului Social-Democrat din Ungaria (Ioan Crețu), precum și un delegat al socialiștilor din Bulgaria.
Ordinea de zi a reuniunii fusese anunțată încă din decembrie 1907, privind câteva subiecte majore pentru societatea românească, care parțial și în diferite forme erau dezbătute și de partidele mari, inclusiv în Parlament. Era vorba despre reformele politică, pentru ocrotirea muncii și agrară. Delegația de la Iași a avut însă un contraproiect programatic, ceea ce a dus la reformularea ordinii de zi.
Cu această ocazie a fost adoptat Statutul Uniunii Socialiste din România (USR). Se avea în vedere ca aceasta să atragă într-o acțiune comună întreaga muncitorime din țară. Scopul era organizarea muncitorilor într-un „partid de clasă”, pentru „dezrobire economică și culturală”. Din proiectul de statut prezentat de delegația ieșeană reieșea clar accentul pus pe autonomia organizațiilor locale și pe descentralizarea politică. Cum avea să observe chiar Frimu, proiectul ieșenilor „propune o descentralizare mai mare și în orice caz e mai libertar”. În privința organizațiilor locale, acestea aveau să fie cercurile socialiste. Putea fi membru al USR orice cetățean român cu vârsta de peste 18 ani, fără deosebire de etnie, religie și sex, care susținea scopurile și programul organizației și se angaja să o ajute material și moral.
O conferință anuală avea să aleagă Comitetul Central al Uniunii Socialiste din România, format din cinci membri și trei supleanți. Compoziția nominală a primului Comitet Central arăta astfel: I.C. Frimu, C. Racovski, N.C. Georgescu, N.I. Ghețu și M. Gh. Bujor. Tot cinci activiști intrau în Comisia Generală: Al. Constantinescu, Gh. Cristescu, Apostol Nicolescu, V. Anagnoste și Nae Georgescu, precum și trei supleanți. A fost constituită și o comisie pentru definitivarea programului Uniunii Socialiste: C. Dobrogeanu-Gherea, C. Racovski, Max Wexler, M. Gh. Bujor, N.D. Cocea și I. Sion. Programul urma să fie prezentat viitoarei conferințe. Unii dintre cei de mai sus fuseseră aleși în structurile de conducere politice și sindicale chiar dacă nu se aflau în țară, cum era cazul cu Racovski, respectiv Anagnoste, expulzați de guvernul Brătianu încă din vara anului 1907.
