Congresele PSDR din 1912 și 1914
Între momentul constituirii, în 1910, și izbucnirea Primului Război Mondial, Partidul Social-Democrat din România a avut două congrese, în 1912 și 1914.
Cel de-al II-lea congres al PSDR (și al V-lea al Comisiei Generale a Sindicatelor din România) s-a desfășurat la 29 iunie-1 iulie 1912, la București. Au participat 93 de delegați cu drept de vot, precum și 35 care nu puteau vota, adică 128 de persoane, din 46 de organizații, sindicate și cluburi social-democrate. Delegații sindicatelor – cu sau fără drept de vot – proveneau din București, Brăila, Ploiești, Galați, Bacău, Turnu Severin, Roman, Piatra Neamț, Călărași, Focșani, Iași, Câmpina, Botoșani și Pitești. Cluburile care au avut delegați erau cele din București, Galați, Ploiești, Brăila și Tulcea. Au participat și reprezentanți ai social-democraților din Austria, Ungaria, Serbia și Bulgaria.
Pe lângă obișnuitele dări de seamă prezentate de lideri, la acest congres mixt – politico-sindical – a fost abordată și tactica pe care urma să o adopte partidul. În urma rezoluției citite de Cristian Racovski, congresul a asumat că „mișcarea proletară din România este o mișcare esențial revoluționară”. Această asumare a caracterului revoluționar era însă temperată de o alta, care prevedea că acțiunile partidului trebuiau să fie pe măsura forțelor sale, într-o notă legalistă, inclusiv pentru a evita măsurile represive din partea autorităților. Drept urmare, era reafirmată acțiunea pentru reforme sociale și politice.
S-a decis autonomizarea completă a mișcării politice (partidul) de cea sindicală. În consecință, cele două urmau să aibă congrese separate în viitor. Era vorba de o maturizare a social-democrației din România, o apropiere de ceea ce se întâmpla în Europa în privința relației dintre partidele politice socialiste și sindicate.
De asemenea, la congres s-a adus în discuție și necesitatea ca partidul să aibă câțiva oameni care să se dedice integral activității politice și sindicale. Limitele acțiunii voluntare deveniseră evidente și pentru socialiști. De aceea, s-a decis numirea unui secretar al Comitetului Executiv care să aibă activitate permanentă și să fie salariat. De altfel, PSDR îl trimisese la Berlin pe Dimitrie Marinescu, pentru a vedea cum era organizat Partidul Social-Democrat din Germania. Marinescu avea să devină din decembrie 1912 secretar permanent al PSDR.
Congresul al III-lea al PSDR a avut loc în zilele de 6-8 aprilie 1914, tot la București. Principala condiție pentru ca o organizație să poată trimită delegați la congres era achitarea cotei de 20% din veniturile structurii respective către conducerea centrală a partidului și conformarea față de prevederile statutelor.
Alături de rapoartele privind activitatea partidului, votul universal, chestiunea agrară etc., congresul a avut în vedere și modificarea statutului PSDR, chestiunea evreiască și partidul, chestiunea locuitorilor din Cadrilater, legăturile cu mișcarea socialistă internațională. Statutul adoptat de congres era, de fapt, o mai bună structurare a vechiului statut. Pe baza sa a fost adoptat și un regulament privind funcționarea secțiunilor partidului.
În timpul congresului din aprilie 1914 a devenit vizibilă o creștere a curentului radical din partid, care până atunci fusese marginal. Una dintre temele majore de pe scena politică românească, și anume revizuirea Constituției, promovată intens în spațiul public mai ales de Partidul Național Liberal, a fost o ocazie pentru Partidul Social-Democrat să ceară includerea în legea supremă a cerințelor din programul său, așa cum fuseseră precizate încă la congresul de constituire din 1910. Era doar o pretenție trufașă, fără niciun suport în realitate, de vreme ce forța politică, în primul rând cea electorală, a PSD era insignifiantă. În context, social-democrații considerau că forma de guvernământ potrivită pentru manifestarea clasei muncitoare era republica. Manifestările antimonarhice deveniseră obișnuite în publicista socialistă din epocă.
La sfârșitul congresului a fost ale un nou Comitet Executiv al PSD, format din I.C. Frimu, Cristian Racovski, Gheorghe Cristescu, Ecaterina Arbore, Dimitrie Marinescu, Mihail Gh. Bujor și Alexandru Constantinescu. Primii trei au refuzat să ocupe pozițiile în noul Comitet, din motive diverse. În urma unei ședințe a Comitetului Executiv, la 20 aprilie 1914, Dimitrie Marinescu a fost ales secretar și casier al partidului.
Izbucnirea Primului Război Mondial și poziția socialiștilor europeni
Asasinarea de către un naționalist sârb a arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitor al coroanelor Austro-Ungariei, la Sarajevo, în ziua de 28 iunie 1914, a dus la explozia tensiunilor dintre cele două blocuri politico-militare din Europa. Constituită în doi pași – în 1879 și 1882 –, Tripla Alianță (sau Puterile Centrale) grupa Germania, Austro-Ungaria și Italia. România a încheiat și ea un tratat de alianță cu aceste puteri, încă din 1883, pentru a se proteja împotriva Rusiei, care în 1878, la finalul războiului comun dus cu Imperiul Otoman, îi luase sudul Basarabiei. Tratatul era cunoscut doar de rege și de câțiva oameni politici de prim rang de la București. Tripla Înțelegere (sau Antanta) s-a constituit în etape succesive – în 1891-1893 și 1904-1907 – și grupa Franța, Rusia și Marea Britanie.
Atacate în iulie-august 1914 de Austro-Ungaria, respectiv de Germania, Serbia și Belgia au devenit prin forța împrejuărilor membre ale Antantei. Intrarea în război a marilor puteri, deținătoare ale unor întinse imperii coloniale, risipite pe toate continentele, a dus practic la un conflict global, purtat cu forțe enorme pe uscat, pe mare și în aer. Cele două tabere aveau să reușească atragerea de partea lor și a altor state. Astfel s-a întâmplat cu Imperiul Otoman și Bulgaria, care au intrat în război alături de Puterile Centrale, în 1914, respectiv 1915. S-au înregistrat și ieșiri din alianța Centralilor sau chiar întoarceri împotriva acestora, cum a fost cazul cu Italia și România, care aveau să intre în război de partea Antantei, în 1915, respectiv 1916. De partea Antantei au trecut mult mai multe state, spre exemplu, Japonia și Statele Unite ale Americii, în 1914, respectiv 1917; aceluiași bloc i s-au alăturat și alte puteri din Europa, America Latină, precum și China.
În majoritatea țărilor europene populațiile fuseseră expuse decenii la rând unei insidioase propagande naționaliste, prin administrație, școală, armată, presă și biserică. Excepționalismul propriei națiuni fusese cultivat asiduu, fie că era vorba de marile puteri, cu interese globale și întinse imperii continentale sau dincolo de mări, fie de micile state-națiune care aveau revendicări teritoriale în apropierea propriilor frontiere. Nu este de mirare că în multe țări izbucnirea războiului, în vara anului 1914, a dus la manifestări ale entuziasmului popular greu de înțeles astăzi, la înrolarea tinerilor în mod voluntar în țările în care nu exista serviciul militar obligatoriu.
În 1914, în principalele state europene, mai ales în cele vestice și centrale, socialiștii erau în ascensiune. Influența partidelor social-democrate în societate era evidentă, numărul reprezentanților pe care acestea îi aveau în parlamentele naționale cunoscuse creșteri remarcabile. Bunăoară, ca urmare a celor 34,8% din voturile primite în alegerile generale din 1912, Partidul Social Democrat din Germania era principala formațiune politică în Reichstag.
Unii lideri socialiști erau conștienți că Europa se îndrepta spre un război cum nu mai fusese vreodată. În mai multe orașe europene au avut loc demonstrații pentru pace organizate de pacifiști, îndeosebi socialiști. Însă aceste demonstrații păleau față de manifestările favorabile războiului.
Biroul Socialist Internațional s-a întrunit la Bruxelles, în ziua de 29 iulie 1914, în vederea discutării situației provocate de criza politică și diplomatică din Europa. Printre participanți s-au numărat Emile Vandervelde (Belgia), Jean Jaurès (din Franța), Karl Kautsky, Hugo Haase și Rosa Luxemburg (din Germania), Keir Hardie (Marea Britanie), Victor Adler (Austria), Pavel Axelrod (Rusia), Angelica Balabanov (Italia) etc.
Lungile discuții purtate la Bruxelles nu au avut drept rezultat decât fixarea datei congresului Internaționalei Socialiste în ziua de 9 august 1914, cu trei săptămâni mai devreme decât se convenise anterior, iar în locul Vienei a fost preferat Parisul. Însă evoluțiile politice și militare de pe continent nu au mai permis ținerea congresului.
Socialiștii nu au reușit în 1914 să împiedice marșul Europei spre catastrofă. De fapt, nimeni nu a putut, și după toate datele nimeni nu și-a dorit pre mult. Nici guvernele, nici statele majore, nici parlamentele, nici partidele, nici opinia publică.
Când Belgia a primit un ultimatum din partea Germaniei, privind trecerea armatelor acesteia spre Franța, socialiștii au făcut o alegere. Ei s-au declarat luptători pentru libertate și democrație, contra barbariei militariste, trimitere directă la invadatorul din est. În Franța, unii dintre socialiști au rămas pe pozițiile antirăzboinice asumate în anii anteriori. Jean Jaurès, cea mai importantă figură a socialismului francez în acel moment, cunoscut pentru pozițiile sale antimilitariste, a fost asasinat de un francez naționalist, la 31 iulie 1914, într-o cafenea.
Liderul asasinat încă nu fusese înmormântat, iar Partidul Socialist Francez și-a declarat și el susținerea pentru confruntarea armată, după primirea declarației de război din partea Germaniei. Socialiștii germani se pronunțaseră de-a lungul lunii iulie 1914 împotriva războiului dus de capitalism. Însă la 4 august 1914, deputații socialiști au votat creditele de război cerute de guvernul de la Berlin.
Ca în multe alte situații, sentimentele socialiștilor erau amestecate, dilemele nu lipseau. În cele din urmă, solidaritățile naționale au umbrit declarațiile pacifiste ale celor mai mulți socialiști. Unii acuzau reacțiunea rusă, alții barbaria germană. Mai toți se temeau că în caz de menținere pe poziții critice – față de război, față de propriile guverne și față de valul naționalist – aveau să fie etichetați drept trădători ai propriilor țări. Resursele pentru opoziția față de război aproape că se topiseră sub căldura emoțiilor colective.
