Muzeul Țăranului Român încearcă să reconstituie, cu ajutorul fondurilor europene, traseele străbătute de aromâni în căutarea identității. Prima etapă a acestui drum este expoziția itinerantă Cu tenda. Cu cortul, adică. Aromânii sunt o populație panbalcanică de limbă latină, considerată de mulți drept o rudă istorică a românilor, ba chiar, spun unii istorici, strămoșii sud-dunăreni ai românilor, despărțiți de un fluviu tumultuos și o istorie zbuciumată. Ar fi făcut istorie pe vremea celui de-Al doilea țarat vlaho-bulgar, al Asăneștilor, despre care se spune că erau aromâni, formațiune statală care ar fi dat bătăi de cap principilor francezi pe vremea Cruciadei a patra.
S-au scris puține studii de antropologie și etnologie a aromânilor, mai toate în perioada interbelică, și multe dintre acestea stabileau similitudini, dacă nu chiar identități, între zona culturală a românilor și cea a aromânilor. Comunismul, care ura tot ce însemna cercetare identitară și multiculturală, a pus între paranteze populația de aromâni din România. Nu s-au publicat cărți, studii, cercetări etnologice despre ei. Atunci, ca și acum, pentru oficiali aromânii erau ca și inexistenți, asimilându-i românilor. Și cu toate că sunt o comunitate mai consistentă ca a italienilor, lipovenilor sau albanezilor, aromânii nu sunt reprezentați în Parlament. Într-un fel, situația aromânilor macedoneni sau albanezi, recunoscuți ca minoritate în mod oficial, este mai bună pentru că, măcar în teorie, pot avea reprezentare parlamentară sau învățământ și presă în limba lor.
Așadar, Muzeul Țăranului își propune studierea unui teren cuprins de pârloagă și lăsat în părăsire. Este o cercetare timidă, dar ambițioasă, care vrea să meargă la izvoare culturale importante pentru cultura română iar, în cazul Lilianei Passima, director interimar al Muzeului Țăranului, să refacă legătura cu propria istorie personală.
Radio Europa Liberă: Doamnă Liliana Passima, se spune despre aromâni că sunt românii pierduți.
Liliana Passima: „Se spune în multe feluri despre aromâni.”
Radio Europa Liberă: Totuși sintagma „românii pierduți” este des întâlnită. De ce e folosită atât de mult?
Liliana Passima: „Aromânii sunt evaluați din foarte multe perspective. Nu știu dacă ați văzut chiar modul în care se privesc aromânii înșiși. Dar și statele în care ei și-au trasat drumul sau apartenența. Toți le spun într-un fel. Noi spunem că sunt români. Grecii îi consideră o populație grecească. Macedonenii îi acceptă ca vlahi, dar tot ca un fel de comunitate distinctă. La fel și albanezii.”
Cu cortul prin istorie
Radio Europa Liberă: Mulți dintre aromânii din România au venit din Grecia, în nordul Dobrogei...
Liliana Passima: „Au venit în două valuri de coloniști. Mai întâi, împreajma lui 1925. Apoi în 1940. Când România avea Dobrogea încorporată, Cadrilaterul devenise teritoriu românesc. Așa au și apărut: ca o reacție a statului român, care își ajuta compatrioții să vină pentru a popula teritorii devenite ale României. Aici cercetarea noastră e foarte interesantă pentru că e pentru prima oară când noi ne oprim asupra acestor mărturii și microistorii.
Pe noi ne-a interesat foarte tare să mergem la bătrâni, pentru că ei sunt singurii martori și pentru că noi considerăm că memoria vie, de fapt, construiește și reconstruiește identitatea și atunci întrebările pe care li le-am pus erau esențiale: De unde ați venit? Care este diferența față de locul unde ați ajuns? Cum vedeați teritoriul de acolo, era casa voastră? Toți spuneau că li s-a părut firesc să vină în România care era, pentru ei...”
Radio Europa Liberă: Patria...
Liliana Passima: „Da, țara-mamă. Alții spuneau: „Am fi vrut să stăm în Grecia, să rămânem acolo. Pentru că ne era bine, erau bogați.” Dar și ei au venit din aceleași motive identitare. Nu e mai puțin adevărat că deciziile comunității erau luate de celnic, înțeleptul, cel care coagula comunitatea...”
Radio Europa Liberă: ... bătrânul satului...
Liliana Passima: „Da, o reminiscență a vechii organizări sociale sătești. Acest celnic sau delegat, pentru că au numit într-o vreme delegați, era cel care organiza comunitatea. Și pentru că era o comunitate strânsă și relațiile erau de familie, veneau în România pe filiere de rudenie: verișorii, frații... Au existat și cazuri când un frate sau o soră au rămas în Bulgaria sau în Grecia și n-a mai venit sau a plecat doar unul singur și ceilalți au rămas.”
Radio Europa Liberă: Deci aromânii au fost o populație flotantă cu o arie de extindere pe tot parcursul Peninsulei Balcanice. Sunt și în Albania, Bulgaria, Macedonia, Grecia, în România nu mai vorbim... Dumneavoastră sunteți aromâncă?
Liliana Passima: „Eu sunt aromâncă din familie.”
Radio Europa Liberă: Și cum vă considerați: româncă sau aromâncă?
Liliana Passima: „Sunt aromâncă sută la sută. Așa se spune. Toată lumea când te întreabă Ești aromâncă get-beget sau sută la sută? Poate că în genealogia ta au mai apărut și alte intersecții, cu alte etnii. Noi suntem aromâni din familie, cu părinți și bunici aromâni. Adică sută la sută.”
Radio Europa Liberă: Totuși sunteți româncă.
Liliana Passima: „Sunt româncă și mă consider și româncă și aromâncă. N-aș putea să fac o distincție: cea de-a doua patrie, cea de-a doua casă am redescoperit-o acum, cu acest proiect. Când eram mici, în copilăria noastră, ni se părea ciudat să vorbim aromânește, cam râdeam de bunicii noștri pentru că limba ni se părea foarte colțuroasă, ne plăcea foarte tare limba română, mi se pare și acum o limbă poetică prin excelență româna, o limbă caldă, frumoasă, deschisă. Simțeam că asta este casa mea. A fost extraordinar de frumos și probabil că nu e nimic întâmplător faptul că am reușit cumva să retrasez firul simbolic al acelei case de unde au venit bunicii și străbunicii.”
Radio Europa Liberă: Există vreo deosebire fundamentală între concepțiile despre viață ale aromânului și ale românului?
Liliana Passima: „Eu cred că da. Este vorba de diferențe de abordare a existenței. Poate și din perspectiva acestei, hai să spunem, transhumanțe și a faptului că vin dintr-o lume în care înțelegerile se făceau verbal, că un cuvânt dat era reper pentru generații întregi, se făceau tranzacții, se vindeau case pe o semnătură, cuvântul ținea loc de contract, era stâlp al unei conduite etice, asta pot s-o spun fără niciun fel de suspiciune de subiectivitate. Aromânii sunt, prin excelență, niște oameni intransigenți, oameni care gândesc lumea în alb și negru, ceea ce nu e neapărat bine întotdeauna...”
Radio Europa Liberă: Vi s-ar putea spune că oameni hotărâți, intransigenți și de onoare sunt și muntenii noștri. Dacă mergeți în jurul Carpaților, în Muscel, la Nucșoara, Pucheni, Malu cu Flori sau în obcinele din nord puteți găsi oameni al căror cuvânt este lege, care dacă-ți dau o semnătură...
Liliana Passima: „Sunt de acord. Sigur că da. Pe de altă parte aromânii aveau toate atributele comunităților mici în care devotamentul, regulile jucau un rol important, aveau o existență normată, formalizată. Femeile știau foarte bine normele, la fel și bărbații, societatea se ghida după reguli și, fiind conservatoare, nici nu prea existau excepții. De fapt și în satul românesc știai foarte bine că trebuie să mergi la biserică, să respecți tradițiile, să ai Decalogul în minte. Numai că aici lucrurile trebuiau ținute în familie. De asta și înrudirile erau cumva prestabilite: trebuie să-l iei pe cutare, din sat, din familia cutare pentru că se știe că e de neam bun. Era o rigiditate care în același timp construia o continuitate.”
Radio Europa Liberă: Aromânii sunt creștini. Cum arată sărbătorile lor de iarnă? Există deosebiri între modul în care sărbătoresc aromânii și românii?
Liliana Passima: „Nu există foarte mari deosebiri. Și la noi se făceau cozonacii, de pildă. Sunt desigur influențe, interferențe, intersecții culturale, între aromâni și mediul general, ei au suferit influențe și pe teritoriul românesc, dar și în teritoriile balcanice de unde au venit... Măcar de-ar fi să ne gândim la sarmale, de pildă... Ei au avut la început ca specific mielul fript cu toate prelungirile gastronomice ale acestuia, mielul cu stufat și tot restul... Au pitele tradiționale care se fac și de Crăciun și la sfârșit de an. De An nou se ascunde acel bănuț care trebuie găsit de cineva din casă. E un ban care semnifică bogăție.
De asemenea, se ascundea un bănuț pentru sănătate, altul pentru belșugul casei, altul pentru cel care va aduce noroc în casă. Această plăcintă căreia i se spune pită, este, de fapt, plăcintă făcută din foi de aluat simplu, făină cu apă și ulei, dar la care gospodina trebuie să aibă o îndemânare extraordinară pentru că altfel foile se rup, trebuie să fie foarte subțiri, dar în același timp foarte elastice, când le pregătește face niște mișcări circulare extraordinar de elegante, de frumoase, ca un balet...”
Radio Europa Liberă: Și în Zarand se fac foi de aluat foarte subțiri, lașca, supa, se gătește cu fidea făcută dintr-un asemenea aluat, dar și plăcintele se fac din foietaj extrem de subțire, după rețete moștenite de pe vremuri imperiale. S-ar putea vorbi, așadar, de similitudini gastronomice...
Liliana Passima: „Există similitudini, bineînțeles.... Dar componenta esențială, faptul că folosești ca umplutură brânza cu praz, că brânza e făcută de ei după o anumită rețetă, combinația dintre praz și brânză, aceste mici diferențe dau până la urmă aromă, parfum și identitate fiecărei comunități.”
Radio Europa Liberă: Facem de multe ori eforturi considerabile să distingem și să evidențiem deosebiri între zone culturale, atitudini și așa mai departe. Dar ar trebui să vorbim în primul rând despre zonele identitare comune, zonele unde se suprapun cele două culturi, cea românească tradițională și cea aromână... există zone de interferență pe care le-ați descoperit?
Liliana Passima: „Uitați-vă, avem păstorii din Transilvania care și ei fac cașul, au cultura aceasta a exploatării produselor lactate. Și aromânii la fel. Transhumanța, acest nomadism sezonier care-i duce de la câmpie la deal, de la deal la câmpie, o au și oierii munteni, și cei aromâni. De fapt, e vorba despre o cultură balcanică.
Radio Europa Liberă: De altfel, păstorilor de origine latină li se spunea vlahi. Grecii le spun și azi aromânilor cuțovlahi, iar turcii „cioban”, cum le spuneau și vlahilor de la nordul Dunării.
Liliana Passima: „Ne diferențiază situarea geografică față de Dunăre, între nordul și sudul fluviului. Se spune, mai nou, că aromânul este Homo balcanice, populație ubicuă în tot Balcaniul, aici fiind micile diferențe de opinie ale istoricilor. Unii îi văd din sudul Dunării, alții din nordul Dunării... Pentru noi foarte important a fost să încercăm să verificăm toate aceste afirmații.
Ca antropologi și etnografi noi trebuie să ne raportăm științific până la urmă și să avem în vedere toate unghiurile și toate ipotezele de lucru astfel că îi urmărim pe ei, aromânii, (la urma-urmei ei sunt subiecții, să vedem cu funcționează autoreprezentarea) cum se integrează în toată această poveste. Sigur că există similitudini, dar și diferențe zonale și expresive sau ornamentale, de exemplu: ați văzut în expoziția dedicată de Muzeul țăranului aromânilor acele sarice, acele cândușe, e vorba despre sarafanul de lână pe care-l poartă femeile. Are o croială ușor diferită, asemănătoare mai degrabă cu cea folosită de comunitatea mare a macedonenilor slavi și a grecilor și ca croială și ca tip de ornamentație: de pildă, firul folosit este fie metalic, fie un fir de bumbac sau de mătase. Aici, la acest nivel, apar diferențieri. Dar noi știm foarte bine că diversitatea fantastică a portului românesc este una copleșitoare.
România este o intersecție, un creuzet cultural și de acum încolo am avea liniștit o sută de ani de cercetat. Gândiți-vă ce extraordinare sunt portul săsesc și cel maghiar, la inovațiile aduse de acestea la intersecție cu acea ornamentică aproape barocă și în cămăși, și în costumele de mire, și în hainele de fetru, de postav, cu broderia pe piele în care toate arabescurile acelea de flori extraordinare sunt, vă spuneam, ca o scenă dintr-un tablou de cultură germană barocă!
Deci avem portul din sud, în regiunea Vâlcea și în zone extinse din Muntenia, de o sobrietate fantastică, apropiindu-se de ornamentația geometrică a Greciei și a culturii bizantine, avem influențele otomane, avem partea de sus, din nord, cu ceramica de Cuti (din zona Rădăuți; n.S.Ș.) care ne trimite iarăși cu gândul la cultura bizantină. România, din punctul acesta de vedere, este de o complexitate fascinantă.”
Radio Europa Liberă: Politica culturală românească face dreptate culturii aromâne? Se îndreaptă către ea, o ajută?
Liliana Passima: „Cred că încă nu a existat acest tip de deschidere. Însă că iată că pentru noi un program european a considerat că este important...”
Radio Europa Liberă: Da, un program european, nu românesc.
Liliana Passima: „Au fost personalități importante ca Matilda Marioțeanu Caragiu sau Hristu Cândoveanu care au încercat să publice literatură aromână. Dar nu există niciun efort instituțional în această direcție. Este o observație foarte bună și pertinentă, așa e, banii sunt mereu europeni nu românești. Chiar mă gândeam acum, de exemplu, la eforturile societății culturale aromâne Șutsata culturală armănească care pune în practică un proiect Înveață armănește, dar tot cu bani europeni și la fel au scos o serie de cărți, sunt câteva caiete pe care le editează cu sprijin european cei de la Fara armănească. O bună observație, da: nu există un program guvernamental românesc pentru a-i sprijini cultural pe aromâni.”
Radio Europa Liberă: Bun, deci statul nu finanțează publicarea de carte aromână. Dar nu ar fi normal măcar ca între cele 18 minorități din Parlament să fie reprezentați și aromânii?
Liliana Passima: „Ba eu cred că ar fi corect. Eu personal nu i-aș spune minoritate, ci comunitate etnică, așa ne-a văzut și Europa. Normal că, legal, cadrul este acela al unei minorități. Sigur că ar avea de câștigat, pentru că asta este frumusețea și complexitatea de care vă povesteam: cu cât un teritoriu, un stat reușește să păstreze echilibrul între unitate și diversitate mi pare nu numai că are de câștigat, dar creează și perpetuează această complexitate care dă naștere unor alte forme culturale, la fel de valoroase și la fel profunde. Asta ar trebui să înțeleagă cei care se ocupă de politici culturale.
Este fantastic ca sașii să-și reconstruiască propria identitate într-un loc care este de o asemenea deschidere culturală. Cred că, dacă decidenții ar fi conștienți de oportunitatea și avantajul pe care le avem promovând diversitatea, am fi mult mai emancipați din punct de vedere cultural. Iar asta dă substanță unei culturi mici, dar foarte complexă cum e cea română. Noi însă nici nu avem încă studii comparate. Dumneavostră știți că nu există încă în muzee aceste analize comparate între cultură țărănească, să spunem, maghiară, săsească și cultura românească, analize făcute nu la nivel general, nu ca studiu cultural, ci nivelul primar, la firul iarbii? Avem, e drept, studii referitoare la ceramica săsească, dar comparațiile lipsesc, să stabilim circulația motivelor, contextul de interferență...”
Radio Europa Liberă: ...contagiunile reciproce între mai multe culturi...
Liliana Passima: „Exact, exact... Ar fi minunat să se poată face.”
Radio Europa Liberă: Este de asemenea interesant și semnificativ că nu există nici statistici exacte demografice care să ne spună care este populația de aromâni...
Liliana Passima: „Așa este. Să știți că dacă sunt întrebată, nu știu să spun câți aromâni sunt la ora asta.”
Radio Europa Liberă: Am văzut că la nivelul Peninsulei Balcanice se vorbește de la o sută de mii până la cinci sute de mii.
Liliana Passima: „Nu, e vorba chiar de mai mulți. Dar, într-adevăr, populația română din Grecia nu e luată în calcul... Acolo se spune că ar fi până la un milion... Dar avem un bun început: Muzeul Țăranului a găzduit lansarea unei cărți de sociologie coordonată de profesorul Zoltán Rostás, monografia unui sat din Dobrogea din fostul Cadrilater, iar acolo sunt tipărite documente (din perioada Gusti) despre coloniștii aromâni care erau monitorizați, există statistici exacte, dar care ar trebui aduse la zi, sincronizate, într-adevăr, cu situația actuală, însă eu nu știu de unde și cui să o cer.”
Radio Europa Liberă: Nici măcar lingviștii nu au ajuns la un consens cum să considere aromâna: dialect, limbă, grai...
Liliana Passima: „Mulți dintre ei consideră că este vorba de un dialect sau un grai. Acum pentru noi a fost iarăși interesant să observăm că și în interiorul comunității există unii care spun: „Suntem clar altceva, avem altă limbă, ne înțelegem cu românii doar lexical, pe teritoriul cuvintelor care sunt comune. După care nu ne mai înțelegem.” Alții consideră că aromâna este o română veche și neevoluată. Cui să-i dai dreptate? Pentru noi, de abia acum începe toată studierea poveștii. În primul rând, trebuie să-i monitorizăm și noi. Asta și facem prin cercetarea noastră. E un proiect mic, dar de anvergură pentru că avem deja parteneri străini. Nu am avut însă timpul să chestionăm o mie de intervievați, ne-am dus în cele trei zone, în Macedonia, în Bulgaria și în România, la câte familii am putut ajunge. Și gândiți-vă, erau reprize de teren de cinci-șase zile, deci nu puteam face cercetări aprofundate.”
Radio Europa Liberă: Dacă ar fi să vă întrebe cineva de ce ar trebui recuperată această zonă culturală ce i-ați răspunde?
Liliana Passima: „O, am o grămadă de motive! În primul rând că este prima oară când am putut să văd cu ochii minții, să simt cu toată ființa Balcaniul într-un context lărgit, într-un context în care privirea mea nu a fost îndreptată doar către aromâni, pentru că noi studiem și relațiile dintre aromâni și cei de-acolo, populațiile majoritare, macedoneni, bulgari sau români. Cum vă spuneam, această analiză comparată îți lărgește dintr-odată orizontul și te face să înțelegi mai mult un teritoriu care altfel rămâne închis undeva, într-o căsuță, dar noi nu suntem căsuțe separate, nu suntem autiști în lumea asta, deci întotdeauna ne intersectăm, iar această intersecție, această întâlnire aduce foarte multe plusuri.
Cu ocazia aceasta am descoperit cât de efervescent era Balcani-ul la sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Aromânii au fost, e drept, păstori, dar dincolo de asta, au creat centre de bijuterii, de croitorie, au creat industria textilă, toate acestea stimulând alte și alte conexiuni culturale. E foarte frumos să descoperi că un centru turcesc de bijutieri are la bază unul grecesc iar acesta la rându-i provine din unul aromân. Unii abia descoperă aceste lucruri care mă fac să înțeleg că, de fapt, Europa se reconstruiește de fiecare dată, clipă de clipă.
Însă, pe de altă parte, nu trebuie să nu uităm că acești cincizeci de ani de comunism au închis multe izvoare, nu numai pe cele ale românilor înșiși. Știm foarte bine cât de obturată a fost toată cultura care nu s-a putut dezvolta în toate direcțiile pe care de fapt cultura europeană le-a exersat în acești cincizeci de ani. Comunismul a închis și acest tip de relații intrateritoriale, pe care este foarte important să le reevaluăm. Altfel riscăm să construim pe un teren nisipos, neutru, fără identitate, nu numai socială, pentru că aicea noi suntem o instituție de cultură, iar cultura, mi se pare mie, creează de fapt identitatea, constructul politic vine după. Toată zona aceasta de efervescență creează, în primul rând, niște tipare identitare culturale care dau această bogăție.”
Radio Europa Liberă: Tipare culturale care se găsesc și în România. Este cultura aromână în pericol de dispariție? Va veni o vreme când vom vorbi cu îndreptățire despre ei la trecut, ca despre niște „români pierduți” definitiv?
Liliana Passima: „O întrebare foarte grea. Aromânii, în general, acolo unde s-au așezat au devenit parte integrantă la nivel social și economic, dar și-au păstrat până de curând normele comunitare care țin nu doar de cultură, ci și de tradiții, de ritualuri. Știm că, de pildă, căsătoriile erau dependente de bunici, părinți, nași, erau stabilite dinainte, cuplul era orientat dinainte pe ideea unui bine absolut pe care-l știe cel care e înțelept. Acest azimut ajută la crearea unei căsătorii, unei alianțe bune, care să ducă mai departe, să conserve statutul pe care-l aveau în interiorul comunității. Trebuia să fii harnic, să fii deștept, să fii mobil în cadrul societății, deci orice faci să faci bine, că erai medic, avocat, om de afaceri, negustor, croitor, bijutier, trebuia să faci foarte bine. Bineînțeles că au știut să facă mulți bani. Mulți făcut mecenat în statele în care și-au creat acest construct, știm foarte bine că au fost mari bancheri care au lăsat burse până în zilele noastre, cum era Fundația Gojdu în Budapesta, dar mai avem multe alte exemple.”
Radio Europa Liberă: Și totuși există acest pericol despre care vorbeam de dispariție?
Liliana Passima: „Da, eu cred că există acest pericol. Asta vă spuneam: în statele și teritoriile unde au activat, ei au făcut foarte multe pentru comunitățile respective și uneori au fost asimilați. Acum există în același timp și un reviriment. Vă spuneam că au apărut câteva organisme culturale, cum este Șutsata culturală, cum este Fara armănească, cum este fundația Iuliei Visosenski Lia Mushata Armănă și Societatea macedoromână unde este Ion Caramitru; sunt câteva centre care încearcă să se întoarcă la comunitate, să organizeze festivaluri de poezie...
Am fost, prin excelență, o cultură orală și rurală, mai puțin o civilizație urbană, nu avem nume și cărți care să ne îndreptățească să spunem că avem o cultură scrisă de talia culturii române. Proiectul nostru începe această reevaluare a unui trecut, a unor personalități culturale...”
Radio Europa Liberă: ...studiu important și pentru români...
Liliana Passima: „Sigur că da, e important să știi că Nicolae Petrașincu a fost un arhitect de excepție, că Gheorghe Simota e un arhitect de excepție. Acum câteva săptămâni s-a încheiat o expoziție în care Uniunea Arhitecților a creat un catalog și i-a recunoscut calitățile de excepție pentru perioada interbelică și de ce a fost faimos și deschizător de drumuri. Bineînțeles că da, bineînțeles că sunt importanți pentru români pentru că aromânii fac parte din cultura în care ei au activat.”
Radio Europa Liberă: Dar există și pattern-uri culturale care se găsesc, cum spuneați, și într-o parte și într-alta. Ele se suprapun și poate se și explică reciproc. Până la urmă, dacă am cunoaște cultura aromână, poate am cunoaște și cultura română mai bine, resursele, istoria ei.
Liliana Passima: „Da, a-i ignora pe aromâni e ca și cum am spune că pe amerindieni nu-i studiem pentru că sunt o comunitate restrânsă. Dar e normal să-i studiem, pentru că partea acea îmbogogățește cultura comunității. De aceea nu înțeleg de ce nu se creează niște programe culturale prin care aceste exprimări și autoreprezentări să apară mai des... Sigur, trebuie făcută o selecție, să păstrăm lucrurile care sunt prețioase... și să apară interesul și din partea majorității.”
Radio Europa Liberă: A-i lăsa să se exprime nu e un fel de a-i face să vorbească și despre noi?
Liliana Passima: „Ba da, este tot o zonă care vorbește despre noi, dar trebuie să vedem cum o prezentăm, ce politică culturală facem pentru a fi relevantă. Nu au fost proiecte naționale de acest fel. A organizat ceva Adrian Majuru, la Muzeul Muncipiului București. Au existat acolo câteva întâlniri organizate de Maria Cica, Destine de aromâni, care au lărgit perspectiva chiar și în rândul comunității care a fost entuziasmată. Au fost lucruri noi chiar și pentru comunitate care a descoperit astfel primul roman aromânesc, nici eu nu știam de el, un roman scris de un șofer. Sigur că se pot face programe în această privință, pentru noi este o primă experiență cu această expoziție, Cu tenda (Cu cortul), un experiment de bun augur, pentru că va fi o expoziție itinerantă care va călători nu doar în România, ci și în Bulgaria, și în Italia...”
Radio Europa Liberă: Un alt fel de a merge „cu tenda” etnologică...
Liliana Passima: „Sigur, călătorim cu cortul, până la urmă. Și în expoziție sunt chiar două corturi, avem constructul ideatic, de fapt scheletul, cum e Arca pe care o avem în Muzeu, cum este biserica noastră de la Mintia, de aici am pornit și am construit și partea palpabilă, materială care este cortul în sine, cortul folosit în transhumanță. Este o relație, sperăm noi, interesantă între cele două repere. Și vom publica și un album... Această parte ar trebui exploatată, toată zona aceasta, de cultură scrisă, câtă este, dar și de ritualuri. Să vedem, diferențe, asemănări, intersecții între cultura-gazdă și cea aromânească...”
Radio Europa Liberă: Chiar voiam să vă întreb, că tot vorbeam despre sărbătorile de iarnă: se merge cu capra, cu steaua, cu ursul?
Liliana Passima: „Există unele obiceiuri asemănătoare. Acel Julamina, de pildă, care este un fel de imagine în oglindă a cetei de flăcăi care merge la colindat în ajun de An nou, în diverse zone cu populație românească. Aveam și un obicei asemănător Irozilor, înainte de Crăciun, însă nu se mai practică acum. În România l-am mai identificat doar în Piperea și, mi se pare, în Palazu, în Constanța. Abia acum începem să studiem acest subiect și, ca să vă spun sincer, va trebui să mă duc la sursă. Trebuie să vedem cum facem legătura cu perioada de dinaintea anilor 50, cam care sunt obiceiurile care se mai practică.”
Radio Europa Liberă: Cred că e foarte greu, fiind vorba despre o cultură orală...
Liliana Passima: „Așa este.”
Radio Europa Liberă: Dar cum își spun ei „La mulți ani, Crăciun fericit”?
Liliana Passima: „Tri mulț ani Crăciunlu.”
Radio Europa Liberă: Mai au și alte urări de sărbători?
Liliana Passima: „Zbânăm cu harauă, Tri mulț ani de An nou... Trebuie să mă duc și mult în spate, la bunici, la străbunici să-mi aduc aminte.”
Radio Europa Liberă: Dar „la revedere, la bună vedere” cum se spune?
Liliana Passima: „Sneaudzim cu ghine sau Sâ ne videm cu bine. Să ne vedem cu bine.
Radio Europa Liberă: Atunci, să ne vedem cu bine, doamnă Liliana Passima.
