Nu am citit romanul britanicului Julian Barnes, Zgomotul timpului, Nemira, 2016, drept „o ambiţioasă alegorie orweliană”, şi nici ca „o parabolă kafkiană” (The New York Times) despre artist într-o societatea totalitară în care „zgomotul timpului devenea suficient de tare ca să spargă geamurile”, ci cât de poate – pe alocuri, nu îndeajuns – de realist.
„A fi rus însemna a fi pesimist; a fi sovietic însemna a fi optimist. De aceea cuvintele Rusia Sovietică erau o contradicţie în termeni. Puterea (…) credea că dacă ucideai o bună parte a populaţiei, iar pentru restul instaurai un regim de propagandă şi teroare, obţineau optimism”, aşa grăita-a (hélas! cu gura închisă) protagonistul romanului, nimeni altul decât Dmitri Şostakovici, artistul de geniu, dar şi omul de „supt vremi”. Şi ce vremi – în 1936 (an bisect), opera sa Lady Macbeth din Mtsensk este desfiinţată de oficiosul Pravda, însuşi compozitorul aşteptându-se să fie ridicat, după ce că prietenul şi protectorul său Mareşalul Tuhacevski e arestat ca „duşman al poporului” şi „epurat”; în 1948 (an bisect), Stalin în persoană îl sună la domiciliu, propunându-i să facă parte dintr-o delegaţie sovietică „a păcii” ce întreprinde un turneu în SUA, unde i se pune în faţă un discurs propagandistic prin care se afirmă superioritatea artei sovietice şi e terfelit Igor Stravinski, idolul său; în 1960 (iarăşi an bisect), deja laureatul a patru Premii Stalin şi cavalerul ordinului Lenin este angrenat definitiv la maşina propagandistică sovietică, forţându-i-se mâna să se înscris în Partid, mână cu care semnează numeroase articole în Pravda, fără să le citească baremi – „Asta era, poate, triumful lor final asupra lui. În loc să-l omoare, îl lăsaseră să trăiască şi, lăsându-l să trăiască, îl uciseseră. Asta era ironia finală, fără răspuns, a vieţii sale: că, lăsându-l să trăiască, îl uciseseră”; în sfârşit, Şostakovici moare pe 9 august 1975, „cu cinci luni înainte de începutul unui nou an bisect”.
Închei cu acest adevărat avertisment pentru toţi artiştii (y compris de geniu!) dispuşi să încheie un pact cu diavolul, de orice culoare – roşie, brună sau neagră – ar fi acesta: „Un suflet putea fi distrus în trei feluri: prin ceea ce-ţi făceau alţii; prin ceea ce te puneau alţii să faci; prin ceea ce alegeai de bunăvoie să-ţi faci ţie”.
25 mai ’20
