Linkuri accesibilitate

Péter ESTERHAZY. Jurnalul pancreasului


Peter Esterhazy la Târgul de carte de la Leipzig, 2013
Péter ESTERHAZY. Jurnalul pancreasului
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:33 0:00
Link direct

Teribilă ironie a sorţii, celebrul autor al Un-ui strop de pornografie maghiară ajungând să-şi redacteze, în ultimul an de viaţă, Jurnalul pancreasului, Curta Veche, 2019, de unde – la scurt timp după ce a fost diagnosticat cu cancer –, ungurul Péter Esterházy (1950 – 2016) scria: „Nu mă văd, nu mă simt, nu mă ştiu a fi pe moarte”, ca apoi, urmând şedinţele de chimioterapie, să-şi rezume astfel situaţia: „Viaţa mea nu se scurge de la an la an, ci de la un fir de păr la altul”.

Întinse pe durata a (puţin peste) nouă luni, din 25 mai 2015 până-n 2 martie 2016, notele aproape zilnice – mare parte, succinte, unele însă de 3-4 pagini – constituie un preţios document uman şi intelectual, uneori grav, altădată frivol (sau de-a dreptul vulgar), dacă nu cumva grav şi frivol în egală măsură („Nu am rostit niciodată propoziţia: Am să mor. Referitor la mine însumi. Îmi doresc o femeie, mai bine zis o propoziţie. Dar nu una ca asta”), dar şi o frescă a societăţii maghiare, Péter Esterházy fiind, înainte de toate, o conştiinţă a epocii sale. Căci scriitorul nu se complace în rol de suferind, ci continuă să lucreze, să răspundă la interviuri, să scrie discursuri şi chiar… să fie atacat în presa oficială: „Articol fulminat din Magyar Hirlap (…) afirmând că am mâncat cretă ca să pot zice că nu m-am dus la Goteborg fiindcă am avut febră. (…) Şi a mai scris că am făcut asta plin de mine, în pragul celebrităţii mondiale”. (Şi reacţia lui P.E.: „Aşa e ţara mea, se face mereu ora şapte. În clipa asta se aude o bubuitură prelungă... Mi-a răspuns ţara.”) Dar mai cu seamă, citeşte: „Acum o citesc. De dragul de a citi. Fiindcă trebuie să citesc. Nu pot exista fără citit. Adică nu sunt eu”.

„Aşadar, cel mai supărător în pragul morţii este faptul că se întâmplă tocmai cu noi. Şi că omul încetează să mai fie eroul propriei sale povestiri şi nu mai e nici naratorul ei. (…) Oare la mine cum e? Vai, abia acum îmi dau seama că eu nu sunt în pragul morţii. Dacă facem abstracţie de faptul că toţi suntem acolo. Şi poate că eu sunt, nu-i aşa (?) şi mai acolo. Fără să ştiu. Fără să vreau să ştiu”, citesc notiţa din 25 august 2015, şi gândul mă duce la Moartea lui Ivan Ilici, atât că Jurnalul pancreasului este redactat la persoana întâi singular, cu o sinceritate dezarmantă: „La moartea altora, a tatălui, a mamei mele m-am mai gândit uneori, dar la moartea mea cred că niciodată. Mereu acest «cred». Posibilitatea morţii mele nu m-a atins niciodată”, fără a ceda însă nici o iotă: „aş dori să precizez în faţa onoratei instanţe că nu m-am identificat cu boala mea”.

Şi oare nu-i şi aceasta o zvâcnire de vitalitatea, să apuci a-ţi lansa Jurnalul pancreasului, la Salonul de Carte din vara lui 2016, „alături de prietenul său, compozitorul Laszlo Des, care îi însoţea vorbele cu interludii de saxofon. La un moment dat, P. E. i-a şoptit: Să-mi cânţi şi atunci la saxofon!”. Ceea ce s-a şi întâmplat, după ce autorul s-a stins din viaţă, pe 14 iulie 2016.

21 septembrie ’20

Mai mult

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

XS
SM
MD
LG