Să-ţi intitulezi romanul cu un vers dintr-un poezie de Mao („Blestem curgerea timpului: au trecut treizeci şi doi de ani din viaţa mea”), aşadar Blestem curgerea timpului, Univers, 2014 – provocarea norvegianului Per Petterson (n. 1952) e întru totul justificată, căci protagonistul e la rându-i un comunist & maoist din Oslo, a cărui mamă de origine daneză tocmai e diagnosticată cu cancer („– Am cancer la stomac. Aşa că o să plec acasă acum.
Ea încă numea acasă Danemarca, vorbind despre oraşul de unde venise, din nordul îndepărtat al acelei mici ţări, însă locuia în Norvegia, la Oslo, de exact patruzeci de ani”).
Nici lui Arvid, fiul de 37 de ani („singurul copil dorit, cel care a fost plănuit dinainte” din cei patru fraţi, unul între timp mort), nu-i merge mai bine: „Eram în cădere liberă într-un divorţ. Era prima mea soţie, credeam că viaţa mea se sfărâmă în bucăţi”. Aşa că Arvid ia feribotul şi se duce după mama, la fel cum, cu ani în urmă, mama venise la el „pentru că era mamă, dar oricum era prea târziu”. Întreg romanul (scris în oglinda retrovizoare) stă sub zodia acestui „prea târziu”, dacă ar fi să-l rezum într-o singură scenă, aceasta ar fi:
„– Mamă, am spus.
Am început să plâng nestăpânit, şi nu-mi păsa în momentul acela că Hansen m-ar fi putut vedea, apoi i-am dat mamei drumul la braţ, am alergat în faţa maşinii, am pus fruntea pe capotă şi am plâns aşa cum nu plânsesem niciodată, am lovit capota cu palmele, apoi am alergat în spatele maşinii şi am lovit cu picioarele portbagajul negru al maşinii, iar ei puteau să se zgâiască la mine cât voiau, dacă li se părea interesant, nu-mi păsa. Am alergat apoi spre feribot, m-am sprijinit de cocă, cu apa neagră chiar sub mine, părea atât de frig şi am plâns şi mai mult. M-am întors apoi la maşină, iar acolo şoferul de taxi stătea stânjenit la culme, neştiind unde să se uite, pentru că era atât de tânăr şi nu înţelegea ce se petrece în faţa lui.
– Gata, Arvid. Acum e în ordine mi-a spus mama.”
De bună seamă, „într-un scris fără pretenţii, dar cu o abilitate extraordinară”, Petterson „face ca statul pe marginea acestui abis personal şi mut să pară eroic” (New York Times Book Review).
26 octombrie ’20
