Ziua limbii române în Republica Moldova este marcată pe G4Media de un interviu cu jurnalistul Vsevolod Ciornei, care a lucrat la primul număr al unei reviste cu grafie latină publicate exact acum 32 de ani.
Care au fost greutățile: nu existau caractere românești, care trebuiau adăugate manual, pe o peliculă specială, în timpul nopții. Revista s-a tipărit în Letonia, iar jurnaliștii erau convinși că fac un lucru primejdios. Acum, totul se vede altfel : „noi (…) credeam că eram niște ilegaliști foarte abili și foarte pricepuți, pe urmă aveam să aflu cu timpul că erau infiltrați printre noi niște oameni ai celor cu ochi albaștri care țineau la curent instituția de care aparțineau”. Invitatul lui Petru Clej își amintește de mulțimea de calcuri din rusă, de „regulile” care trebuiau respectate (se spunea „ridicare”, nu „ascensiune”) și se publica o literatură îmbibată de ceea ce în România s-ar numi protocronism. Multe s-au schimbat de atunci în favoarea limbii române. Dacă acum 30 de ani în autobuz se spunea „Eu am proieznoi”, acum se spune mai degrabă „U menia abonament”.
Revenirea la putere a talibanilor (…) are la bază eşecul eforturilor de democratizare care au început în 2001
Din nou retragerea americană din Kabul. Radu Carp (contributors.ro) analizează motivele pentru care cazul Afganistan e atât de diferit față de modul în care Germania sau Japonia au trecut la democrație, tot cu sprijinul Statelor Unite. Principala explicație există chiar în știința politică, spune Carp: „Se consideră în general că ocupaţiile militare au succes doar dacă integritatea teritoriului ocupat este ameninţată, la fel şi siguranţa celor care locuiesc pe teritoriul respectiv. Dacă nu există o ameninţare credibilă, o mişcare de rezistenţă apare mai devreme sau mai târziu”. „Democratizarea nu este posibilă dacă nu există o înfrângere fără drept de apel a inamicului”, or „în Afganistan înfrângerea a fost doar relativă. Forţele armate de ocupaţie nu au distrus legăturile între paştuni şi militanţii radicali islamici”. Pe de altă parte, arată analistul, Occidentul a investit mai puțin în democratizarea țării (mai puțin chiar decât în Bosnia și Kosovo). Pe scurt „revenirea la putere a talibanilor (…) are la bază eşecul eforturilor de democratizare care au început în 2001”.
Valentin Naumescu recomandă să fie lăsat deoparte subiectul Afgaistan și atenția să se îndrepte spre „o temă mai mare, mai bogată în implicații, (…) cu adevărat explozivă în politica globală” : riscul unui conflict armat între Israel și Iran la capătul celor două luni de care Teheranul ar mai avea nevoie pentru a ajunge la arma nucleară. Două elemente susțin în mod esențial temerile : faptul că „Israelul este probabil ultima democrație care mai e dispusă să lupte efectiv și să-și mobilizeze (…) trupele împotriva unui inamic, fără ca societatea să penalizeze politic la vot un guvern care apelează la soluția militară” și faptul că, după episodul Afganistan, e posibil ca Statele Unite să dea curs dorinței de re-confirmare a puterilor lor militare, într-un alt conflict. În opinia lui Naumescu, tot ce se întâmplă în Afganistan „este conform Acordului de Pace și a negocierilor purtate ani la rând între SUA (…)și talibani. Nu este așadar nicio surpriză și nicio înfrângere. Este o decizie politică și o negociere. SUA și-au reevaluat strategia cu privire la Afganistan și au găsit una infinit mai ieftină și, poate, mai eficientă în raport cu interesele americane”.
