Cele două sate sunt reunite astăzi, alături de alte localități, în comuna Duda-Epureni. Orașul Huși a fost până în 1950 capitala judelui Fălciu. Între timp a pierdut această calitate, însă a rămas un centru important în partea nord-estică a actualului județ Vaslui.
Centrul Duda
În comuna Duda – compusă din „trei sate întinse, cu 3.000 de locuitori”, după cum scria un contemporan – avea să funcționeze în anii 1916-1918 unul dintre centrele importante de internați civili. Din cauze diverse, în special epuizarea provocată de transferul din Muntenia în Moldova și asprimea iernii, la Duda decedaseră 119 internați în lunile decembrie 1917-februarie 1918 și 31 în martie-aprilie 1918.
Datele statistice românești dezvăluie că, la 10 martie 1917, la Duda erau 292 de internați, dintre care 251 în centru, iar 41 (24 de muncitori și 17 meseriași) la muncă. Un singur internat se întreținea singur, 88 fiind întreținuți de către stat (42 din clasa I și 46 din clasa a II-a).
Numărul internaților de la Duda avea să cunoască o creștere impresionantă în următoarele două luni, la 6 mai 1917 fiind acolo 1.474 de cetățeni austro-ungari, germani și turci. În privința hranei, cu o zi înainte fiecare persoană a primit 800 de grame de mămăligă, 200 de grame de mazăre, 50 de grame de ceapă, 20 de grame de sare, 12 grame de zahăr și un gram de ceai. Doctorul L. Bacilieri, care a vizitat atunci zona, observa că la Duda – și la Pâhnești – internații nu arătau bine, igiena locuințelor nu era atât de bună ca în alte centre, îndeosebi din cauza aglomerației. În plus, se remarca și aici o anume ostilitate a populației civile locale față de internați, astfel încât aceștia nu puteau uneori cumpăra nimic de la țărani. Nu existau cazuri de tifos exantematic în centrul Duda.
Spre sfârșitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie 1917, la Duda erau 563 de internați, dintre care doi din clasa I, 94 din clasa a II-a și 467 din clasa a III-a. După cetățenie, 509 erau austro-ungari, 23 germani, 17 bulgari și 14 turci. Cazarea multora dintre internați era „sub medie”, iar îmbrăcămintea era insuficientă. În privința hranei, oamenii primeau dimineața pâine și ceai îndulcit. La prânz meniul consta în supă de varză (duminică), mazăre verde cu ulei, plus castraveciori (luni și joi), supă de cartofi (marți), supă cu griș (miercuri și vineri), supă de sfeclă, morcovi (sâmbătă). Masa de seară arăta astfel: supă de sfeclă, morcovi (duminică), mazăre verde cu ulei, plus castraveciori (luni, miercuri și sâmbătă), varză cu roșii (marți), supă cu griș (joi), supă cu cartofi (vineri). Cantitățile pe persoană constau zilnic în 500 de grame de pâine, 200 de grame de cartofi, 100 de grame de griș, 50 de grame de ceapă, 12 grame de zahăr, 10 grame de ulei, 10 grame de sare, un gram de ceai. Se mai distribuiau ardei iuți, pătrunjel, roșii și alte legume, în funcție de nevoi. Internații din clasa I și clasa a II-a nu puteau să cumpere nimic de la țărani, mulțumindu-se cu ceea ce primeau de la intendența centrului.
În centrul Duda nu exista un medic stabil, doctorul de la Pâhnești asigurând serviciile necesare. Mortalitatea a fost mare în rândul internaților. Până la 1 mai 1917 muriseră 149 de persoane, iar până în octombrie-noiembrie același an numărul celor decedați ajunsese la 174.
La 2 februarie 1918, la Duda erau 344 de internați, dintre care 234 în centru, iar 110 detașați la lucru (68 în agricultură, 17 la CFR, 25 în „diverse”). După trei săptămâni, mia exact la 22 februarie 1918, erau 334 de internați, 109 aflându-se la muncă. Potrivit criteriului clasei, 48 erau din clasa IA, unul din clasa IB, 63 din clasa a II-a, 222 din clasa a III-a. După cetățenie, 100 erau austro-ungari, 80 bulgari, 15 turci, doi sau trei germani; pentru mai bine de o treime dintre internați nu este clar ce cetățenie aveau. Un ofițer și doi subofițeri care evadaseră din Rusia și ajunseseră în România în haine civile erau tratați ca civili. Existau o infirmerie, un cuptor de deparazitare și o baie-duș primitivă; era în construcție o baracă de rezervă pentru 52 de bolnavi. Medicul centrului era dr. Kizu (apare și în forma Kitu). Era semnalat cazul unui bolnav de tifos exantematic, care se întorsese astfel de la muncă și era internat în spitalul din Huși. Faptul că localitatea era apropiată de reședința județului făcea dificilă aprovizionarea internaților. Rația de mămăligă era de 500 de grame/persoană, mai scăzută decât în alte părți. Intervenția elvețienilor a dus la creșterea acesteia la 800 de grame/zi. De asemenea, opt internați au primit permisii a câte zece zile fiecare. Comandantul centrului era căpitanul în rezervă Gheorghe Stoenescu, avocat de profesie.
Pentru ultima săptămână din februarie 1918 avem alte date privitoare la centrul Duda. Atunci erau înregistrați 337 de internați, dintre care 238 rămași în centru, iar 99 aflați la muncă. Singuri se întrețineau 47, iar 52 erau întrețjnuți de stat (unul din clasa I și 51 din clasa a II-a). Sfârșitul războiului a găsit la Duda 239 de internați, dar ca urmare a transferurilor din alte centre, numărul acestora avea să ajungă la 1.759. A fost o situație provizorie, desigur, în cele din urmă toate persoanele internate fiind eliberate.
Centrul Epureni
Aflat la câțiva kilometri de orașul Huși, centrul de la Epureni adăpostea, la 21 aprilie 1917, 882 de internați, dintre care 250 din clasa I și clasa a II-a și 632 din clasa a III-a, cetățeni austro-ungari și germani.
Procurarea hranei devenea tot mai dificilă în Moldova, din cauza lipsei alimentelor sau a dificultăților de transport. Internații se plângeau că făceau rost cu mare greutate de grăsime sau unt. În același timp, populația civilă locală și le procura cu și mai mare greutate, după cum observa medicul Bacilieri. Persoanele din centru primeau câte 10 grame de zahăr și un gram de ceai pe zi. Spre comparație, aceste produse, devenite foarte rare, erau practic greu accesibile pentru populația locală.
Centrul Epureni se evidenția printr-o situație sanitară bună. Infirmeria era considerată singura cu adevărat bine întreținută, în comparație cu celelalte centre, iar bolnavii eau foarte bine îngrijiți. În acel moment nu erau internați bolnavi la infirmerie, ci doar 15 soldați români. O instalație de dușuri permitea îmbăierea a 80 de persoane/zi.
Comandantul centrului depunea o activitate deosebită, ocupându-se de internați și de interesele lor. Comitetul aprecia în mod expres că internații erau tratați bine.
Centrul Huși
În centrul Huși erau internate doar persoane pentru care exista aprobarea Direcției Regiunii. Era vorba de persoane înstărite, care trăiau prin propiile lor mijloace, altfel spus își puteau permite achitarea unor costuri mari pentru întreținere. Avantajul celor internați aici era dat și de condițiile de cazare și de hrană, precum și de faptul că locuiau într-un oraș, ceea ce elimina impresia izolării de lume.
Câteva ordine au fost emise de Direcția Regiunii de Interanți pentru centrul Huși, la 28 ianuarie 1917. Internaților cărora li s-a permis să stea în Huși trebuiau să-și găsească locuință, grupându-se cu toții într-o parte a orașului ori în două sectoare distincte. Ei nu puteau pleca din gospodăria respectivă decât în cursul zilei, în intervalul orar 10:00-16:00. De asemenea, internații erau obligați să aibă asupra lor tot timpul biletele de idenficare.
Potrivit datelor furnizate de Bacilieri, care a vizitat acest centru la 21 aprilie 1917, era vorba de circa 100 de persoane, bine situate, care trăiau prin propriile mijloace. Locuiau în case particulare, bine mobilate. Între orele 10:00-14:00 și 17:00-20:00, internații erau liberi și luau masa la restaurantele din oraș. Nemulțumirea acestor oameni era legată de dificultățile privind corespondența cu familiile, unii dintre ei neprimind banii așteptați. În majoritate, prin intermediul Legației Elveției, ei trimiseseră la propriile familii scrisori și cereri pentru bani.
Acest centru a fost închis cândva în vara anului 1917. Unii dintre internații de la Huși au fost trimiși în centrul de la Răducăneni, care era cel mai bun dintre cele rămase în regiunea Sud, alții la Brădicești. A existat și o perioadă de preaviz, când comandantul centrului a acordat internaților permisii, pentru a merge în orașele din Moldova unde aveau interesul să o facă.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
