«Franța este o țară de stânga care votează la dreapta»
Cum o scrie în Le Monde din această dimineață sociologul Roger Sue: «Franța este o țară de stânga care votează la dreapta.» Nu este încă limpede cine va ieși învingător în alegerile prezidențiale din primăvară, dar sondajele arată că un francez din trei este gata să voteze pentru extremiștii Le Pen și Zemmour, acesta din urmă un autentic neo-fascist.
Săptămânalul francez Courrier International, care oferă în traducere cele mai bune articole ale săptămânii din presa de pe întreaga planetă, are în ultimul său număr un solid dosar în legătură cu președinția franceză a Uniunii Europene, care tocmai a început, și despre cum va funcționa această Europe à la française, care va dura până pe 1 iulie, pe fundalul celor două seturi de alegeri în Franța: prezidențiale în aprilie și parlamentare în iunie.
«Este oare o președinție în plus (sau de trop) pentru Emmanuel Macron?» e principala întrebare a dosarului reunit din presa străină de către Courrier International. Prin felul în care el își expune zelul pro-european, precum și prin brutalitatea verbală prin care, de pildă, poate apăra vaccinul (vezi revista presei din 5 ianuarie) sau poate critica NATO (celebra declarație cum că NATO s-ar afla în «moarte cerebrală»), Macron practică o diplomație care deseori își lasă perplecși vecinii, complet derutați.
În Germania, Handelsblatt (publicat la Düsseldorf) recunoaște că în acest moment Franța este la cârma Europei și principala putere (Führungsmacht) din UE: „Parisul dă tonul, iar Berlinul bate măsura”. La Londra, The Economist se întreabă totuși dacă nu cumva președinția UE practicată simultan cu alegerile din Franța nu se va dovedi în cele din urmă un cadou otrăvit pentru Macron. Asta, deoarece ascensiunea dreptei extreme franceze, precum și incertitudinile stârnite de felul în care progresează virusul Omicron, fac foarte dificilă sarcina din ce în ce mai complexă a lui „OMacron”.
Kazahstan – revolta devine haos
“Kazahstan – revolta devine haos”, titrează Libération. Citând experți ruși, cotidianul stângii intelectuale pariziene analizează felul în care atât Moscova, cât și puterea kazahă a structurilor oligarhice create de-a lungul deceniilor de dictatorul – trecut acum în umbră – Nursultan Nazarbaev, aveau nevoie să suscite și să caute să impună mitul uneltirilor străine.
The Washington Post scrie că forțele de securitate au ucis deja zeci de manifestanți, pe fundal de guerilă urbană, și că asta ar putea influența decizia pe care Putin ar putea să o ia în legătură cu o posibilă invazie a teritoriilor separatiste din Ucraina. (Cf. și blogul pe care îl țin zilnic la Europa Liberă despre criza din Ucraina, de la tulburările de pe Maidan din decembrie 2013 încoace, inclusiv evoluțiile zilnice ale situației pe front în Donbas: Criza din Ucraina. LiveBlog.)
În acest timp, circa 4.000 de trupe, în special din Rusia, dar și din Belarus, Armenia, Tadjikistan sau Kirghizia, au sosit sau sunt pe cale de a sosi în Kazahstan pentru a pune capăt revoltei. Tot Washington Post amintește că este pentru prima oară că așa-numita "Organizație a Tratatului de Securitate Colectivă" (OTSC, din care fac parte aceste șase țări: Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Kirghizia și Tadjikistan) desfășoară „forțe de menținere a păcii”.
Simultan, alături, în Turkmenistan (tot o dictatură post-sovietică, însă care a refuzat să facă parte din OTSC), se reactivează ceea ce a fost numit în istorie „Marele Joc” (The Great Game).
„Marele Joc” al gazului din Turkmenistan
Pentru a face să se înțeleagă bine situația din Turkmenistan și din jurul Mării Caspice, Le Monde folosește în numărul său din această dimineață termenul de Grand Jeu, „The Great Game”, Marele Joc: rivalitatea, în sec. al XIX-lea și până la Primul Război Mondial, între Imperiul britanic și cel țarist pentru ocuparea Asiei centrale. Acel „Război Rece” avant la lettre amenința în orice moment să se transforme în război direct, mai ales că Rusia țaristă râvnea la ocuparea Persiei sau Indiei, iar rivalitatea celor două puteri a dus la desenarea granițelor actuale din regiune, inclusiv cele ale Turkmenistanului, unele granițe fiind concepute definitiv astfel încât India (pe atunci britanică) să nu se atingă niciodată cu Rusia (acolo unde astăzi sunt Tadjikistanul și Kirghizia).
O luptă diplomatică și economică intensă se duce acum în jurul gazului din Turkmenistan, greu de scos din regiune, spre Occident sau China, din pricina izolării geografice a acestei dictaturi. Cum o scrie Le Monde, de 30 de ani încoace, Teheranul și Moscova se înțeleseseră, fără a afișa o decizie formală, să blocheze exporturile de gaz turkmen. Acum însă, se ajunge la o întreagă reconfigurare a jocului puterilor din regiune, inclusiv o alianță tacită între Iran și Azerbaidjan, dar și o intervenție discretă a companiei americane Trans Caspian Resources (TCRI), creată abia anul trecut de niște foști șefi și experți de la British Petroleum (BP).
Novak Djokovic vrea să fie luat în serios, dar a devenit subiect de meme
La Belgrad, principalul cotidian sârb, Politika, anunță că ieri ambasadorul Australiei a fost convocat la ministerul de externe pentru a i se înmâna o notă de protest în legătură cu „tratamentul” pretins degradant căruia a fost supus în Australia tenismenul sârb, marele campion nevaccinat, Novak Djokovic, căruia i s-a refuzat intrarea în țară.
Nu toată lumea compătimește, însă. «Regulile sunt reguli», scrie Washington Post, care menționează și faptul că tenismenul se plânge că ar fi ținut «în detenție» într-un hotel pentru azilanți de la aeroport. The Age oferă mai multe detalii despre hotel și condițiile «cazării» lui Djokovic, în vreme la Belgrad tatăl vedetei vorbește despre „corona-fascism” și nu ezită să-l compare pe fiul său cu Isus, spunând că „Novak este răstignit la fel”.
Ministra australiană de interne spune însă că vedeta este liberă să plece când vrea și că nimic nu îl reține acolo pe tenismenul cu veșnică cruciuliță la vedere.
Rusia lui Putin: Memorial in memoriam
În sfârșit, săptămânalul politico-satiric și de investigații Le Canard enchaîné are (doar în ediția pe hârtie), sub titlul «Memorial in memoriam» o analiză-necrolog a lichidării de către „justiția lui Putin” a ultimei (și celei mai vechi) organizații non-guvernamentale de apărare a drepturilor omului din Rusia.
Scrie Le Canard: „George Orwell o văzuse bine în romanul «1984»: Când Istoria este rescrisă, asta se face întotdeauna cu un scop precis. Când se ascund crime, orori, minciunile trecutului, asta pregătește comiterea unor noi crime, orori și minciuni, dar împopoțonate cu culorile stridente ale patriotismului, invocând valorile unei civilizații nepătate.”
„Curtea supremă a Rusiei tocmai a dizolvat asociația Memorial. La treizeci de ani după prăbușirea URSS-ului, asta nu poate fi numit o întâmplare sau un detaliu. Memorial fusese un precursor al acelei prăbușiri. A fost fondată în 1989 de către Andrei Saharov și alți dizidenți. Se născuse în curentul perestroikăi, acea «reconstruire» lansată de Gorbaciov, care dorea mai ales să instaureze democrația și transparența.”
Le Canard explică apoi cum Memorial își dăduse ca misiune să facă lumină asupra celor șapte decenii de teroare precedente: cele 3 milioane de victime ale Gulagului, arbitrariul călăilor și păstrarea memoriei crimelor, dar și apărarea drepturilor omului astăzi. Exact ceea ce făcuse înainte exilatul Aleksandr Soljenițîn (cf. foto mai sus, vizitat de Putin). În loc de asta, Curtea supremă a Rusiei a acuzat Memorial că «mânjește memoria» patriei și că «dă o imagine mincinoasă despre URSS ca un stat terorist». Și iată-i acum pe membrii organizației trădători și «agenți străini». Persecuțiile au mers până la condamnarea, zilele trecute, la 15 ani închisoare, a istoricului Iuri Dmitriev, acuzat absurd de pedofilie, dar care descoperise gropile comune de la Sandarmoh și identificase cele 6000 de victime
Concluzia, în Le Canard enchaîné, este: „Prin desființarea asociației Memorial, fostul locotenent-colonel din KGB modifică brutal esența Rusiei. Va fi de acum o societate de consum sub lacăt, lipsită de memorie, fără o voce discordantă sau fără timp pentru folosirea creierului. Rusia are deja mai bine de 420 de prizonieri politici (cărora Memorial le aducea un sprijin). Dușmanii poporului știu acum cu cine au de-a face.”
