Distanța dintre Herson, Ucraina, și Tbilisi, Georgia, nu este atât de mare pe cât ați putea crede - 1 500 de kilometri, care pot fi parcurși în 24 de ore cu mașina.
Dar drumul pare nesfârșit atunci când traversezi un teritoriu ostil și ești oprit la fiecare punct de control rusesc. Nu știi niciodată cine te va interoga: un soldat obosit care îți va verifica rapid actele, unul agresiv care îți va sparge geamul mașinii cu patul armei sau unul înfometat care îți va lua banii și mâncarea. În calitate de refugiat, nu prea ai de ales. Poți doar da din cap resemnat.
Vorbind cu refugiații ucraineni din Tbilisi care au fugit din calea invaziei neprovocate a Rusiei în țara lor, auzi aceeași poveste, din nou și din nou. După ce au trecut printr-un asemenea calvar - ca să nu mai vorbim de infernul lăsat în urmă, în țară - Georgia a fost un adăpost sigur în mijlocul furtunii.
„De îndată ce am trecut granița în Georgia, polițistul de frontieră ne-a spus: Intrați, relaxați-vă, sunteți în Georgia. Uitați totul, sunteți pe mâini sigure. Nu voi uita niciodată vorbele acestea", ne-a spus Svitlana Milanovici care stă într-un hotel din Tbilisi. Milanovici a fost unul dintre primii locuitori ai Hersonului controlat de ruși care a fugit din țară în urmă cu câteva luni, împreună cu fiul și bătrâna sa mamă. Locuia la marginea orașului și, de îndată ce a văzut exploziile din oraș de la fereastră, și-a împachetat lucrurile și a plecat.
Viața a devenit însă puțin mai grea în ultima vreme pentru mulți dintre zecile de mii de ucraineni ajunși în Georgia, după ce, de la 1 august, guvernul a pus capăt unui program care oferea locuințe gratuite în hoteluri pentru refugiați. Mulți dintre recunoscătorii beneficiari ai acestui program, care-și epuizaseră deja economiile, au fost nevoiți să se zbată să găsească un alt acoperiș deasupra capului.
La fel ca Milanovici, mulți dintre refugiații din Tbilisi sunt din Herson, oraș- port strategic și primul mare oraș ucrainean cucerit de forțele rusești după începerea războiului în februarie. Pentru a ajunge la Tbilisi, singura cale era prin Crimeea ocupată de ruși, pe podul Kerci, până la Krasnodar, în Rusia continentală, apoi la Vladikavkaz și, în cele din urmă, prin punctul de trecere a frontierei Lars, către Tbilisi.
După ce guvernul Ucrainei a făcut apel direct la cetățenii din Herson să evacueze orașul, mulți refugiați au ajuns în Georgia, după multe tribulații, abia în iunie și iulie. Bine primiți la început, aceștia s-au trezit curând sub amenințarea de a rămâne din nou fără adăpost atunci când programul hotelier s-a încheiat, la începutul lunii august.
În martie, guvernul georgian a adoptat programul hotelier pentru refugiații ucraineni. Programul nu avea un termen-limită anume și aproximativ 2 400 de ucraineni care au fugit din calea războiului au putut sta și mânca gratuit în hoteluri din orașele Tbilisi și Batumi și, mai apoi, în Gonio și Kobuleti. Primăria din Tbilisi a declarat pentru RFE/RL că refugiații știau de natura temporară a programului, dar mulți dintre aceștia îl contrazic: nu numai că nu au știut cât timp îi vor adăposti hotelurile, dar au aflat de încheierea programului doar cu două săptămâni înainte de termenul-limită, și nu de la guvern, ci de la cunoștințe și de pe grupuri, pe Telegram.
„Când am venit aici, a fost ca un basm, într-adevăr. Am avut dintr-o dată o casă. [Este greu] când ești doar tu și valiza ta, când lași totul în urmă. Așa că ne este greu să plecăm [din hotel] acum, nu știm unde vom merge", a declarat Larisa Gulina, cu o săptămână înainte de a părăsi hotelul din Tbilisi în care era cazată. Zgomotul tobelor de eșapament sau al artificiilor încă o sperie după ce o explozie a aruncat în aer ferestrele din casa ei din Novaia Kahovka, localitate din regiunea Herson.
Când familia Krutienko, formată din 12 membri, a aflat că va părăsi hotelul din Tbilisi, Zinaida, în vârstă de 75 de ani, s-a îmbolnăvit. „Era stresată și i-a crescut tensiunea arterială", a spus Irina, fiica ei. Cu câteva zile înainte de a părăsi hotelul, Irina a fost singura care a rămas cu Zinaida - toți ceilalți au plecat, încercând să găsească locuri de muncă și de cazare, ceea ce în Tbilisi nu este ușor, mai ales că prețurile chiriilor au crescut vertiginos din cauza unui nou aflux de expatriați ruși. Familiile de refugiați ucraineni, care au suferit deja câteva luni de ocupație și război epuizant din punct de vedere financiar, abia dacă au suficienți bani pentru a se întreține.
„Suntem complet pierduți, trebuie să căutăm totul concomitent. Nu știm sigur dacă trebuie să căutăm mai întâi un loc de muncă și să găsim o casă mai apoi, sau invers", a declarat Irina. „Pentru noi, de o importanță maximă este să avem un acoperiș deasupra capului, să nu dormim într-un subsol sau într-o gară, cu restul ne-om descurca cumva. Putem să facem curățenie prin parcuri, să spălăm vasele. Nu ne este rușine de nicio muncă și putem face orice", a adăugat ea.
Guvernul Georgiei a decis să înlocuiască programul de adăpost cu un pachet de ajutor pe trei luni: 300 de laris (110 dolari) de familie, plus 45 de laris (16 dolari) pentru fiecare membru al familiei. Organizațiile internaționale, cum ar fi World Vision și UNHCR, oferă încă 235 de laris (86 de dolari) de persoană, dar numai celor care se încadrează în criteriile de vulnerabilitate. Prețul mediu al unui apartament cu o singură cameră în suburbiile din Tbilisi este, în prezent, de 600-900 de laris (220-330 de dolari) pe lună, de două-trei ori mai mare decât suma pe care ar primi-o o familie.
De asemenea, multe familii de refugiați în Tbilisi și-au dus copiii la o școală ucraineană care s-a deschis anul acesta în centrul orașului și sunt de părere că mutarea din capitală ar însemna să-i priveze de educația lor.
De aceea, Natalia Zotova, care are două diplome universitare și cinci copii, și-a încercat norocul la casele din apropierea hotelului său încercând să se angajeze ca femeie de serviciu sau bonă. „Nu mă simt deloc în largul meu să cerșesc în felul acesta, mai ales pentru că sunt foarte recunoscătoare Georgiei. Doar că nu putem merge nicăieri cu pașapoartele prelungite [de valabilitate], cu excepția Germaniei, Austriei și Ciprului, și nu avem suficienți bani pentru niciuna dintre aceste destinații.”
Pașapoartele reprezintă o preocupare financiară majoră pentru mulți refugiați ucraineni. Unii dintre ei au doar cărți de identitate ucrainene, ceea ce înseamnă că trebuie să comande pașapoarte noi la Ambasada Ucrainei din Tbilisi, unde așteptarea este de cel puțin trei luni, iar costul este de 419 laris (154 de dolari) per pașaport. Închirierea unei locuințe poate însemna pentru unii pierderea șansei de a se muta în străinătate în viitor.
Pe măsură ce se apropia termenul limită pentru părăsirea hotelurilor, mulți refugiați au căzut în disperare. Volodimir, Oksana și Dașa, fetița lor care are 5 ani, au rămas până în ultimul moment și s-au mutat apoi temporar într-un hotel mai ieftin pentru a continua căutarea unei locuințe unde să stea pe durată mai lungă. Căutarea unui apartament nu a avut succes până acum. Volodimir spune că mulți proprietari de apartamente nu vor chiriași ucraineni. „Fie închid imediat ce aud că suntem din Ucraina, fie cer trei sau șase luni [de chirie] în avans”, a spus el.
Olena Kliueva a fost destul de norocoasă să găsească un apartament, după o căutare îndelungată. „Reprezentăm, aparent, un risc pentru proprietari. Ne-au spus că au existat cazuri în care familii ucrainene au încetat să mai plătească și poliția nu i-a putut evacua pentru că aveau statut de refugiat”, a spus ea. „Nu știam cu adevărat unde mergem când am plecat, dar orice a fost mai bine decât viața sub ocupația rusă. Era mai rău decât o închisoare".
Cu toate acestea, unii nu au avut de ales și s-au întors acasă. Olena, care nu a dorit să fie fotografiată, a decis să se întoarcă la Mariupol împreună cu soțul ei. „Nu avem bani pentru a rămâne aici, așa că am decis să ne întoarcem acasă. Ni s-a spus că orașul nu mai este bombardat, dar nu știm ce ne așteaptă. Dacă nu s-ar fi încheiat programul, am fi rămas."
Alții, însă, nici nu se gndesc să se întoarcă acasă. Iulia și Evhen, un cuplu în vârstă cu patru copii, tocmai au scăpat din Mariupol. Pentru a se întoarce, spun ei, ar trebui să renunțe la identitatea lor ucraineană. Iulia spune că i-a văzut pe ruși aruncând cărți ucrainene de la ferestrele școlilor și sfâșiind steagul ucrainean. Nu vrea să își dea jos brățara galben-albastră. Cei doi spun că sunt norocoși, deoarece hotelul a decis să îi adăpostească gratuit pentru mai mult timp, deoarece au ajuns cu doar o săptămână înainte de încheierea programului. „Nu am putut găsi un apartament într-un timp atât de scurt. Cineva trebuie să stea cu copiii, iar noi abia cunoaștem orașul", a spus Iulia.
Evhenia, mama lui Marc, în vârstă de 11 ani, a găsit o altă cale de ieșire, acceptând propunerea de a locui într-un mic hotel în schimbul unui loc de muncă. Acum, ea și un alt bărbat din Ucraina se ocupă practic de toate treburile din incintă, inclusiv de curățenie, de primirea oaspeților - uneori în toiul nopții - de administrarea grădinii și de gătit. Hotelul le plătește în jur de 1300 de larzi (480 de dolari) lunar, pe care trebuie să îi împartă între ei.
„Este o muncă grea, dar este totuși mai bine decât să stai la hotel. Bineînțeles, îmi doresc mai mult timp liber. Uneori vreau să mă odihnesc, să merg undeva - abia dacă putem părăsi acest loc. Am avut o singură zi liberă în două luni, pentru că cineva trebuie să fie mereu aici, chiar și la sfârșit de săptămână”, a spus ea. „I-am spus proprietarului că hotelul are nevoie de un manager de noapte, că trebuie să ne putem odihni cum trebuie peste noapte. Dar îi convine să păstreze lucrurile așa cum sunt și-apoi, dacă nu ne place, putem pleca.”
Evhenia și-a dat seama că nu are alte opțiuni și că e nevoită să accepte condițiile. „În fiecare zi îmi amintesc că s-ar putea să mai treacă mult timp până la sfârșitul războiului - șase luni, poate un an. Nu am niciun plan și nu cunosc pe nimeni care să aibă unul."
