În vreme ce presa britanică e ocupată în continuare mai ales de chestiunile de ritual și detaliile ceremoniilor schimbării de domnie, după moartea reginei și urcarea pe tron a lui Charles al III-lea, pe continent analizele din presă sunt uneori mai puțin complezente.
Marea Britanie: o «monarhie cosmetică»
Astfel, în Le Monde, marele economist-vedetă Thomas Piketty «econoclastul», cum i se spune în glumă, dar respectuos, în Franța, scrie în numărul de astăzi că «monarhia britanică nu mai este, din 1911 încoace, decât o monarhie cosmetică».
Argumentul lui Piketty e acela că în Regatul Unit instituțiile regalității au fost golite de substanță încă de la căderea Camerei Lorzilor, rămasă fără puteri reale după criza bugetului (People’s Budget) din 1909-1911. Fără a se mai putea sprijini pe lorzi, care până atunci constituiseră coloana vertebrală a guvernelor britanice și a puterilor executive și legislative (majoritatea prim-miniștrilor veneau de acolo, din Camera lorzilor), monarhia britanică nu mai este, potrivit francezului Piketty, de la acea dată de 1911, altceva decât o monarhie cosmetică, guvernată în întregime de Camera Comunelor, asta cel puțin până la șocul referendumului Brexit din 2016.
Dar chiar și The Observer (împreună cu The Guardian) la Londra consideră că, în comparație cu defuncta lui mamă, Charles este «altă mâncare de pește» (a different kettle of fish). The Observer scrie că republicanii britanici consideră acum că le-a venit în sfârșit timpul ca să se încheie cu monarhia și instituțiile feudale.
Criza gazului: Europa nu decide... încă
Pe continent, cum ne-o revelează în La Repubblica Claudio Tito, Comisia Europeană de la Bruxelles a dat înapoi în chestiunea așa-numitului price cap, plafon tarifar, făcându-l să “dispară” din ultimul set de măsuri pe care Comisia le va propune marți – un pas înapoi chiar și în comparație cu deciziile comune ale miniștrilor energiei din UE luate vinerea ce tocmai a trecut.
Tot La Repubblica dezvăluie și care sunt, printre cei 27, țările care nu sunt de acord cu introducerea unui plafon tarifar, ceea ce va face ca o decizie comună să fie amânată pentru luna octombrie. Olanda, Ungaria și Cehia.
Totul e nou pe frontul de est
În Ucraina cum o scrie Le Monde, Volodimir Zelenski a respins orice reluare a negocierilor cu Rusia în acest moment, spunând că discuțiile în acest punct sunt „imposibile”, ba chiar Zelenski a spus că Rusia a făcut „alegerea cea bună” lăsând trupele să fugă și „să-și arate dosul”.
Daniele Raineri scrie în La Repubblica despre răsturnarea militară neașteptată: „Frontul rus din estul Ucrainei a cedat ca și cum ar fi fost din carton, iar forțele ucrainene au reocupat orașele Kupiansk și Izium în doar o zi, după un avans foarte rapid, care nu s-a încheiat și care se extinde în alte sectoare ale frontului Ucrainei. Pentru soldații ruși este o înfrângere umilitoare, care pune sub semnul întrebării capacitatea lor de a menține teritoriul și de a rezista ucrainenilor care își propun să elibereze toate orașele ocupate. Invazia rusă a Ucrainei, după această săptămână, nu mai este posibilă”.
Gianluca Di Feo explică în același cotidian rațiunile si metodele acestei controfensive rapide si atât de surprinzătoare, datorată în bună parte sprijinului țărilor din NATO. „În acest moment, forțele Kievului se pot dirija și răspândi în orice direcție. Surpriza atacului lor a fost totală. Este demonstrarea „superiorității informaționale” obținută de ucraineni grație sprijinului sateliților NATO și avioanelor spion, care au permis întotdeauna Kievului să anticipeze inițiativele inamicului”.
„Spectaculoasă ofensivă”, scrie în Franța Libération, care subliniază cum forțele ucrainene se apropie acum de granița cu Rusia… chiar dacă e un pic prea devreme pentru a revendica o victorie reală, însă mai spune, citând experți militari, că începând de acum nu poate fi exclusă o recucerire totală a teritoriului ocupat.
„Oare să fie Rusia pe fugă?”, se întreabă The Economist. Și El Mundo, în Spania, vorbește despre o “înfrângere totală. Rusiei pe frontul de nord” și despre o “ofensivă fulgerătoare” a trupelor ucrainene. Acestea avansează atât de rapid, continuă El Mundo, încât “e aproape imposibil să ținem la zi harta teritoriilor eliberate”.
Ofensiva Kievului i-a mai dat ocazia și politologului, eseistului și filozofului american Francis Fukuyama să facă în sfârșit o predicție care s-a dovedit corectă. Fukuyama este cel care s-a înșelat magistral, acum trei decenii, cu teoria sa din cartea Sfârșitul Istoriei, The End of History and the Last Man (1992).
În eseul acela scris în grabă imediat după căderea Zidului Berlinului și a comunismului, Fukuyama relua interpretarea lui Hegel datorată lui Alexandre Kojève, teoria pop a „sfârșitului istoriei”. Ideea era așadar că odată cu victoria liberalismului occidental, atunci la cumpăna anilor 1989-1990, se anunța o eră de prosperitate și de răspândire pe întreaga planetă a democrației liberale vestice, bazată pe capitalism luminat și binevoitor și respectarea universală a drepturilor omului.
În loc de asta, cum o vedem azi în plină catastrofă economică și sanitară mondială, războaie în Europa (Ucraina), ascensiunea Chinei și ororile și fanatismul din multe părți ale lumii musulmane, ajungem să credem mai degrabă în prezicerea atribuită (chiar dacă se pare că fals) lui Malraux: „Secolul al XXI-lea va fi religios, sau nu va fi deloc“, mai degrabă decât în naivul optimism de acum trei decenii al lui Fukuyama, care ne prezicea bunăstarea eternă adusă de „sfârșitul istoriei”.
Iată însă că, scriind în Journal of Democracy, Fukuyama afirmase săptămâna trecută, exact în momentul declarării acestei ofensive, că “Ucraina va câștiga războiul”: «Dacă ucrainenii nu rezistă pur și simplu împotriva Rusiei, ci chiar înving armata masivă a Moscovei și o forțează să se retragă, reverberațiile pozitive se vor simți pe tot globul. Naționaliștii populiști din întreaga lume, de la Viktor Orbán la Matteo Salvini la Marine Le Pen și la Donald Trump, și-au exprimat până acum admirația pentru stilul lui Putin de a conduce, pentru omul puternic. O înfrângere și umilire a Rusiei vor sparge această fabulă eronată a avantajelor guvernării autoritare și ar putea duce la reaprinderea încrederii în democrație.»
Atenție, însă, avertizează Wall Street Journal, deoarece „Putin este capabil de orice”. Poate să provoace NATO ca să forțeze organizația militară a Occidentului să se implice în conflict, poate să convingă China să ajute militar, sau să recurgă la arme chimice, ba chiar și la forța nucleară. „Amenințarea pe care o reprezintă Putin pentru lumea întreagă este departe de a fi încheiată”, consideră cotidianul american.
Live Briefing | Război în Ucraina
Briefing-ul Europei Libere prezintă și analizează ultimele evoluții ale invaziei rusești în Ucraina și ale ripostei date de ucraineni, dar și reacția internațională.
Humpty Dumpty
In sfârșit, la capitolul, să-i spunem: “cultură populară și culinare”, dincolo de scandalul național din Italia, unde un premiu Nobel, Giorgio Parisi, a sugerat că, pentru a economisi energie și bani, italienii ar putea pur și simplu să stingă cu totul focul în momentul în care apa începe să fiarbă, aruncând pastele înăuntru, dar lăsând capacul pe oală (și stârnind o indignare monstruoasă printre puriști), iată însă că și în Marea Britanie trebuie lămurită o dispută în legătură cu… micul dejun al regelui Charles.
Am mai scris deja în această rubrică a revistei presei și despre decăderea inexorabilă a micului dejun britanic post-Brexit (Brexit is breakfast). Iată că acum vine și disputa în legătură cu un presupus breakfast foarte tipicar pe care, spune legenda, l-ar dori Charles al III-lea și care ar conține, printre alte fantezii, un rând întreg de ouă fierte dintre care el ar alege doar unul.
Foarte conservatorul The Times publică însă un articol de Julian Payne, care a lucrat ani de zile ca secretar pentru actualul rege pe când acesta era doar Prince of Wales, în care scrie că în realitate el nu a văzut niciodată un ou fiert la micul dejun regal.
