Țara lipsei de consens și a înțelesurilor denaturate

Iar când niște repere esențiale ale istoriei, culturii, identității acestui popor sunt proclamate solemn, resimțim o acută diferență între eclatanța acestor definiții și felul cum se regăsesc ele în realitate.

Țara lipsei de consens și a înțelesurilor denaturate

Evenimentele tragice din primăvara-vara anului 1992 de pe Nistru au fost și ele încadrate de-a lungul celor 29 de ani care s-au împlinit ieri, 2 martie, de când s-a aprins prima scânteie, în diverse formule: „conflict armat”, „războiul din Transnistria”, „război civil”, „diferend transnistrean” (de parcă ar fi fost un oarecare litigiu sau o simplă neînțelegere între două părți egal de onorabile, egal de îndreptățite să-și susțină punctul de vedere!). Un registru lexical destul de larg, escamotând înțelesul celor întâmplate. Nu i s-a spus doar „polemică” sau „controversă”, pentru ca jertfa și suferința celor care au ținut piept invadatorului să fie cu totul aruncate în derizoriu.

În Moldova – o veche și docilă provincie a fostului imperiu rus și sovietic – se vor găsi întotdeauna suficiente considerente diplomatice sau de oportunitate pentru a nu spune lucrurilor pe nume, pentru a vorbi în cel mai bun caz despre victime – desigur, cu justificare, statul are obligația să-i ajute pe suferinzi! – și a nu vorbi răspicat despre călăi, despre cauzele vărsărilor de sânge de-acum 29 de ani.

Or, dacă recunoaștem că în primăvara-vara anului 1992 am avut un veritabil război ruso-moldovenesc, declanșat de separatiști și de Armata a 14-a rusă, înseamnă să arătăm deopotrivă respect față de adevăr și față de sacrificiile combatanților noștri, înseamnă să stabilim un diagnostic corect stării de separatism și ocupație militară a unei părți din teritoriul național, și să sperăm că vom găsi soluții de vindecare.

Știm multe despre războiul din 1992. S-au scris cărți, s-au publicat cronici ale timpului, culegeri de documente, există un bogat material filmat, mărturii culese de pe linia frontului. Problema este că adevărul nu a fost asumat și rostit consecvent de conducerea statului moldovean.

Uitaţi după război

Sigur că spre deosebire de opiniile unor jurnaliști, istorici, sau chiar participanți la acele evenimente tragice, oamenii politici cu responsabilități de stat sunt nevoiți să țină cont de diverse sensibilități și tensiuni politice interne și externe. Din păcate, aceste considerente, mai degrabă conjuncturale, au prevalat mereu asupra nevoii de a mișca lucrurile din loc. Am rămas într-un cerc vicios care blochează Moldova într-o zonă-tampon controlată de Rusia, ne împiedică să avansăm spre lumea civilizată.

Tratativele purtate de ani de zile în jurul Transnistriei (formatul 5 plus 2), coregrafia stângace executată de OSCE cu diverșii săi reprezentanți „echidistanți” vorbesc tocmai în sensul acestei ambiguități profitabile pentru agresor și profund păguboase pentru Moldova, întrucât din 1992 încoace guvernanții de la Chișinău, se poate spune, și-au însușit în mare vocabularul, pretențiile agresorului, și-au recunoscut neputința, lipsa de curaj și de voință.

În Moldova adevărul despre Transnistria este rostit în segmentul destul de limitat al presei românești, pe rețelele de socializare, acolo unde dezinvoltura și expresia contondentă se manifestă nestingherit. Însă conștiința publică se maturizează, se cristalizează grație unor adevăruri formulate de la înălțimea unor instituții ale statului sau foruri academice, a căror autoritate nu poate fi pusă la îndoială. Și această conștiință de sine este consolidată printr-un consecvent și bine gândit proces de educație, care ajută tânăra generație să asimileze adevărurile fondatoare ale națiunii.

Or, când o parte a clasei politice din Moldova – socialiștii și aliații lor – glorifică prezența armatei de ocupație în Transnistria, deghizată parțial în „trupe de pacificare”, și au mai multă simpatie față de regimul de la Tiraspol decât pentru cei care au apărat cu arma în mână libertatea acestui pământ, e greu să institui un pattern, o viziune solidară, care să permită o evoluție. Un observator străin al fenomenului politic moldovean, confruntat cu această dualitate, se va gândi la două explicații la fel de grave: fie că e vorba de colaboraționism pro-rusesc, fie o formă avansată a „sindromului Stockholm” – cum este numită tendința victimei de a pactiza cu torționarul său după o prea lungă conviețuire cu acesta.

În 2017, aflat în cea mai înaltă funcție în stat, Igor Dodon, alături de Krasnoselski, șeful separatist, depunea flori la Tighina la monumentul cazacilor și gardiștilor care au luptat împotriva Republicii Moldova. Era acest gest al actualului lider PSRM o modalitate de reconciliere, de apropiere a celor două maluri, sau o capitulare față de un regim anticonstituțional, o trădare a intereselor naționale ale țării pe care o conducea în acel moment, cum s-au întrebat mai mulți analiști?...

Igor Dodon și Vadim Krasnoselski, în Tighina

Faptul că un politician ca Dodon a putut fi ales șef al satului în 2016, iar Partidul Socialiștilor să aibă cea mai numeroasă fracțiune parlamentară în urma alegerilor din 2014 și 2019 vorbește, clar, despre fragmentarea conștiinței publice, despre lipsa unui consens național în chestiunile-cheie ale existenței acestui stat.

E foarte ciudat ce se întâmplă în Transnistria. Republica Moldova nu controlează nimic în această regiune. „Pacificatorii” ruși nu se știe ce pacifică, dar e sigur că protejează status-quo-ul, mai și omorând, „din greșeală”, câte un tânăr moldovean, cum s-a întâmplat cu Vadim Pisari la 1 ianuarie 2012, pe podul de la Vadul lui Vodă. Din când în când, au loc „alegeri” în regiunea separatistă, o garnitură controlată de Moscova e înlocuită cu alta, la fel de fidelă Kremlinului, și nu se schimbă nimic.

Complicitatea clanurilor oligarhice de la Chișinău și Tiraspol, combinate cu interesele Rusiei, au creat fenomenul votului ambulant, „transfrontalier”, care descalifică însăși ideea de democrație și alegeri libere. Persoane manipulate de propagandă, neavând habar despre viața politică din Republica Moldova, sunt transportate organizat pe malul drept să voteze – evident, pentru forțele rusofile de la Chișinău – și elanul lor „civic” este remunerat sau… prost remunerat și atunci, supărați, acești oameni povestesc reporterilor de la Chișinău despre cum au fost trași pe sfoară.

Într-un stat ca Republica Moldova, în care valorile fundamentale – limba, identitatea națională, apartenența la o anume civilizație – sunt chestiuni facultative, determinate de ciclurile electorale, și nu repere stabile, nedislocabile, consensul societal e căutat la nivelul cel mai de jos, al subzistenței cotidiene: combaterea sărăciei și hoției. Putem spera că dacă vom scăpa de aceste flageluri – corupția și mizeria materială – vom ieși din paradigma diplomației statelor slabe, din retorica figurilor de stil, a lucrurilor spuse pe jumătate, cu teamă de consecințe?...

În orice caz, schimbarea atitudinii în dosarul transnistrean depinde în chip decisiv de venirea unor oameni onești și curajoși în structurile de conducere ale Republicii Moldova, de apariția unei noi clase politice, care să nu aibă nicio legătură cu trecutul de tocmeli și afaceri criminale cu Rusia și cu regimul de la Tiraspol. Dacă nu ajungem acolo, apelurile private la adevăr, ironiile și vituperările pe rețelele sociale nu ne ajută la nimic.