Emilian Galaicu-Păun

În anul de graţie 2009, în luna a 9-a, la Librăria 9 din Chişinău a mai demarat un proiect care, chiar dacă nu va face o revoluţie în cultura naţională (numai revoluţii culturale ne lipsesc acum!!!), cu certitudinea are toate şansele să schimbe felul scritorului de a se raporta la publicul său, cititor sau... ascultător. În premieră absolută, acesta din urmă (publicul) a fost invitat să-l asculte pe primul (scriitorul), citindu-şi live fragmente dintr-o carte proaspăt apărută (Sex & perestroika, în cazul lui Constantin Cheianu, cu care au şi demarat, pe 29 septembrie, serile de Proză 9) sau texte inedite (Milarepa Air Lines, al subsemnatului, la cea de a doua şedinţă).

Marţi, 27 octombrie, a fost rîndul lui Val Butnaru, de curînd reprofilat în romancier, să iasă în faţă cu un fragment din Cartea nomazilor din B., o satiră (parabolă?) politică cu nişte personaje recognoscibile, cum ar fi Preşedintele & consilierul său Solomon, cu situaţii trase (la teasc, sunt tentat să continuu) din realitatea imediată, cum ar fi Sărbătoarea naţională a vinului, ale cărei excese bahice „ne fac cinste”, vorba vine, cu portretizări (colective) în care nu lipsesc caracterele bine reliefate etc., etc. Nu despre proza propriu-zisă mi-am propus să scriu însă – la urma urmei, Val Butnaru nu a citit (vîdit emoţionat) decît un fragment, şi acela cu mici omisiuni –, ci despre lumea care a umplut pînă la refuz Librăria 9.

Cîţiva sunt obişnuiţii lansărilor Cartier, oriunde ar avea loc acestea (mă bucur să-l revăd pe sociologul Petru Negură & echipa Forum Plural-iştilor); alţii au venit de dragul lui Val, omul care a ştiut să facă din Jurnal de Chişinău o tribună a libertăţii de expresie; cei cîţiva scriitori (Vasile Gârneţ, Claudia Partole, Constantin Cheianu, Aurelia Borzin ş.a.) nici nu au nevoie să-şi „justifice” prezenţa (deşi, vai! de regulă, tocmai colegii de breaslă strălucesc prin absenţă la obişnuitele lansări de carte), în schimb apariţia lui Iurie Bîrsa, directorul editurii ARC, spune mult despre interesul unei case mari faţă de proza autohtonă; nu în ultimii rînd, dacă nu chiar grosul plutonului, sunt tinerii – cu sau fără aspiraţii literare, greu de spus, de vreme ce am hotărît să nu transformăm lecturile de autor în cenacluri unde oricine poate participa la recital – care vin, ascultă, pun întrebări şi, de cele mai multe ori, pleacă acasă cu o carte, a autorului (cu autograf!) sau... dar ce, lipsesc cărţi în librărie?! Exact ca-n Occident, mai cu seamă Germania, unde lecturile cu public (între paranteze fie spus, plătite!!!) sunt o normă, iar librăriile afişează „complet” pe cîteva luni înainte.

Cum – de la Lucian Blaga citire: „orice-nceput se vrea fecund” – proiectul abia prinde la turaţii, lecturile succedîndu-se din două în două săptămîni, peste o marţi, mă gîndesc că în ritmul acesta chiar că vom reuşi să creăm un public. Scriitori de-ar fi! Vii, citind live...

E de înţeles, în contextul unei culturi după ureche, alias mimetice, cum era a noastră pe la 1840, imperativul lui Mihail Kogălniceanu: „Traducerile nu fac o literatură” (ceea ce nu putea şti la acea oră ilustrul înaintaş este că, atinsă de raza geniului, orice „tălmăcire” devine operă majoră a literelor naţionale – suficient să amintesc de „transpunerea” basmuilui Fata în gradina de aur a lui Richard Kunisch de către Mihai Eminescu în... Luceafărul); începutul de mileniu răstoarnă datele problemei – exişti în măsura în care eşti tradus (în cît mai multe limbi). Ca şi cum oglinda ţi-ar da certitudinea unei prezenţe.

Întrebarea este dacă unele oglinzi nu distorsionează realitatea; altfel spus, reflectîndu-ne sub un anume unghi, nu strîmbă ele oare imaginea noastră în lume? Deloc gratuită, problema a inflamat spiritele la cel de-al III-lea Forum al Traducătorilor şi Editorilor din Erevan (6-11 octombrie curent), cînd delegaţia ucraineană – una dintre cele mai tinere & performante – a constatat cu groază lipsa vîrfurilor poeziei ucrainene contemporane, altminteri reprezentată printr-un neica-nimeni, dintr-o ditamai antologie a ţărilor CSI (situaţie valabilă şi în cazul literelor basarabene). Scuzele antologatorului, cum că nu a avut cu cine se consulta, se întorc în tot atîtea capete de acuzare. De buna seamă, într-o lume a dreptului de autor, nu se poate prelua cutare sau cutare text & autor la voia întîmplării, smuls din contextul naţional, fără avizul unor cunoscători de la faţa locului. În caz contrar, această faţă (a locului) riscă să arate a grimasă.

Lucrurile devin ceva mai complicate cînd, volens-nolens (dar mai degrabă volens!), se mută însuşi cadrul unei culturi – bunăoară, literatura din Moldova este privită nu în contextul firesc al literelor române, ci al ţărilor CSI. Este cazul volumului Спел про лист зеленый я… Фольклор и литературные памятники Молдовы, Москва, Художественная литература, 2009, apărut în seria Классика литератур СНГ. Doar faptul că antologia este prefaţată de Ion Druţă – unul dintre promotorii moldovenismului antiromânesc de sorginte pravoslavnică – a fost suficient ca să mă pună în gardă, şi nu fără temei: folclorul nostru devine, sub pana druţiană, „молдавский эпос”, ca şi cum Toma Alimoş, Soarele şi luna, Mioriţa ş.a. nu au o circulaţie panromânească.

Din fericire, dr. Aliona Grati & dr. Tudor Colac pun lucrurile la punct, într-un studiu introdictiv de 15 pagini, «Поэтичная история народа», în care se vorbeşte competent despre „aportul tradiţiei moldoveneşti” la formarea limbii române literare, invocîndu-se creaţia lui Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu şi Ion Creangă. (Antologatorul însă nu va ezita să adauge o linguriţă de fiere – după poveştile populare, cele ale lui Ion Creangă şi ale lui Mihai Eminescu, iată-l aliniat alături de marii clasici şi pe Trifan Baltă, un basarabean de souche, ce nu se ridică nici la genunchiul acestora.)

Toate bune şi frumoase, dar felul în care ediţia moscovită de la 2009 reface ceea ce, pînă la 1991, se numea „literatura sovietică multinaţională”, iar acum se autoproclamă „духовное пространство”, decupînd din literatura română doar clasicii moldoveni (Nota Bene, de dincolo de Prut!!!), mi se pare pur şi simplu un RAPT – Dimitrie Cantemir şi-o fi sfîrşit zilele în Rusia, decapitat la ordinul lui Petru I, dar Alecsandri, Eminescu şi Creangă în mod cert nu au trăit în URSS, şi nici CSI. (Între paranteze fie spus, majoritatea traducerilor din Eminescu sunt de-a dreptul mediocre, lipsind tocmai cea – excepţională! – semnată de Anna Ahmatova, a poemului Venere şi Madonă...)

În sfîrşit, dacă tot îşi propun unii să refacă „духовное пространство”, musai să scoată o antologie de poezie sovietică moldovenească, de la cîntăreţii primelor cincinale la poeţii anului ’89, cu toţii tributari regimului – că tălmaci n-au lipsit, şi nici ediţii anterioare –, să vedem atunci cîtă „духовность”, cu sau fără girul lui Druţă, mai rămîne.