Linkuri accesibilitate

Emilian Galaicu-Păun

Astăzi am trimis la tipar Arme grăitoare, cartea de poeme la care am lucrat în ultimul deceniu. Atașez mai jos postfața lui Șerban Foarță, cel mai mare virtuoz al literelor române din toate timpurile – pe post de ”buzdugan” al zmeului. Începe vînătoarea regală...

* * * * * * *

Emilian Galaicu-Păun e, fără a fi un propriu-zis ermetic, unul dintre cei mai dificili poeţi ai noştri. Greu de spus în câteva cuvinte cam ce şi cine este el. În primul rând, el nu-i un nume, ci, expressis verbis, un graffito: em. g.-p. El este scris: rescris, prescris, – greu de descris (de scris!) pe scurt; şi şi mai anevoie de înscris în scris/într-o inscripţie lapidară... Ceea ce vede-se cu ochiul liber e că poetul nostru e contradictoriu în exces.

Dacă termenul n-ar fi cam prea tocit, aş spune că e un oximoronic. Oximoronul e o sabie cu, evident, două tăişuri; dar una singură, oricum. Contrariile, el, le conciliază cam tot atât cât le şi pune-n evidenţă. Unul din contrariile acestea ar fi, să zicem, diglosia însăşi a poetului de dincolo de Prut. Acest „strabism” lingvistic, dacă vreţi, naşte, la rându-i, alte bifurcaţii, – de ordin mental sau, doar, sentimental. Oximoronicul em. g.-p. se dă pe sine drept un „cainabel”. Aiurea, o „negresă-bălană” (ca aceea a lui Georges Fourest) face pandant cu „harap-alb”. Dichotomia Soare-Lună e, pare-se, obsesia lui em. g.-p. „Oximoronul” ce le conciliază este mereu, aici, Yin-Yang-ul, – ce este, într-un fel, „specialitatea casei” a acestei poezii. Oximoronice, la limită, ar fi şi numeroasele mots-valise din compoziţiile de faţă. Ele nu sunt, mai niciodată, gratuite, ci, in extremis, disperate (în pofida... dispersării iniţiale). em. g.-p. e un cultivator al calamburului, mai totdeauna, grav, iar nu, aşa-zicând, calamburlesc!

Fundamentala contradicţie însă a acestei poezii aparte este aceea dintre simplu şi savant, dintre vitalitate şi livresc, dintre naiv şi prea-sofisticat. em. g.-p. e un amestec straniu de poeta doctus (doctissimus chiar) cu omul frust al poftelor carnale (p[ăun]. aime g.?!), al incarnadinului femeii (dezgolite, bineînţeles), al spaimei subreptice de Doamna descărnată. Textualizant (şi intertextualist), carnea, în ocurenţă, nu se preface-n rouă (ca-n... oftativul Prinţului de Dania; sau ca la poeţii simbolişti, adepţi ai solubilităţii ei în aer), ci, din contră, verbul (cu „v” mic) năzuie să se preschimbe-n carne. De unde, materialitatea unui vers preaplin, altminteri, de trimiteri, multe, foarte multe, livreşti obscure sau absconse, de citate (cu şi fără semne-ale citării). Un singur exemplu dintr-o sută: cine-ar spune că o frază ca aceasta (anodină,-n felul ei), anume „toate cu gemeni şi nici una din ele nu-i stearpă”, provine din Cântarea Cântărilor, VI, 6? Sau că un oarecare Joseph Grand, mult preţuit de em. g.-p., e autorul simili-sisific din Ciuma lui Albert Camus, – marota căruia e forma ideală a zicerii cu „iapa alezană” (ce va sa zică roaibă).

Perfecţionist sau nu, Emilian Galaicu-Păun e unul dintre cei mai culţi (ba chiar oculţi) poeţi români contemporani... Cât despre titlul cărţii, Arme grăitoare (decalc din franţuzeşte: armes parlantes), semnificaţia-i e aceea din, între alţii, marele Hasdeu (cf. Etymologicum, s. Basarabă), transprutic, şi el, ca em. g.-p., – anume: „Se ştie că în veacul de mijloc o mare parte din mărci[le] nobilitare erau ceea ce se numeşte în eraldică «armes parlantes», «figurae paronomasticae», adecă pe pecete sau pe steag figurau lucruri al căror nume, peste tot sau măcar întrucâtva, aducea aminte de numele familiei nobile respective.”

Şerban FOARȚĂ
În anul de graţie 2009, în luna a 9-a, la Librăria 9 din Chişinău a mai demarat un proiect care, chiar dacă nu va face o revoluţie în cultura naţională (numai revoluţii culturale ne lipsesc acum!!!), cu certitudinea are toate şansele să schimbe felul scritorului de a se raporta la publicul său, cititor sau... ascultător. În premieră absolută, acesta din urmă (publicul) a fost invitat să-l asculte pe primul (scriitorul), citindu-şi live fragmente dintr-o carte proaspăt apărută (Sex & perestroika, în cazul lui Constantin Cheianu, cu care au şi demarat, pe 29 septembrie, serile de Proză 9) sau texte inedite (Milarepa Air Lines, al subsemnatului, la cea de a doua şedinţă).

Marţi, 27 octombrie, a fost rîndul lui Val Butnaru, de curînd reprofilat în romancier, să iasă în faţă cu un fragment din Cartea nomazilor din B., o satiră (parabolă?) politică cu nişte personaje recognoscibile, cum ar fi Preşedintele & consilierul său Solomon, cu situaţii trase (la teasc, sunt tentat să continuu) din realitatea imediată, cum ar fi Sărbătoarea naţională a vinului, ale cărei excese bahice „ne fac cinste”, vorba vine, cu portretizări (colective) în care nu lipsesc caracterele bine reliefate etc., etc. Nu despre proza propriu-zisă mi-am propus să scriu însă – la urma urmei, Val Butnaru nu a citit (vîdit emoţionat) decît un fragment, şi acela cu mici omisiuni –, ci despre lumea care a umplut pînă la refuz Librăria 9.

Cîţiva sunt obişnuiţii lansărilor Cartier, oriunde ar avea loc acestea (mă bucur să-l revăd pe sociologul Petru Negură & echipa Forum Plural-iştilor); alţii au venit de dragul lui Val, omul care a ştiut să facă din Jurnal de Chişinău o tribună a libertăţii de expresie; cei cîţiva scriitori (Vasile Gârneţ, Claudia Partole, Constantin Cheianu, Aurelia Borzin ş.a.) nici nu au nevoie să-şi „justifice” prezenţa (deşi, vai! de regulă, tocmai colegii de breaslă strălucesc prin absenţă la obişnuitele lansări de carte), în schimb apariţia lui Iurie Bîrsa, directorul editurii ARC, spune mult despre interesul unei case mari faţă de proza autohtonă; nu în ultimii rînd, dacă nu chiar grosul plutonului, sunt tinerii – cu sau fără aspiraţii literare, greu de spus, de vreme ce am hotărît să nu transformăm lecturile de autor în cenacluri unde oricine poate participa la recital – care vin, ascultă, pun întrebări şi, de cele mai multe ori, pleacă acasă cu o carte, a autorului (cu autograf!) sau... dar ce, lipsesc cărţi în librărie?! Exact ca-n Occident, mai cu seamă Germania, unde lecturile cu public (între paranteze fie spus, plătite!!!) sunt o normă, iar librăriile afişează „complet” pe cîteva luni înainte.

Cum – de la Lucian Blaga citire: „orice-nceput se vrea fecund” – proiectul abia prinde la turaţii, lecturile succedîndu-se din două în două săptămîni, peste o marţi, mă gîndesc că în ritmul acesta chiar că vom reuşi să creăm un public. Scriitori de-ar fi! Vii, citind live...

Încarcă mai mult

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG