Emilian Galaicu-Păun

Elev fiind, am studiat în clasele mari ceea ce se numea pe atunci, în temei — pe bună dreptate, literatura sovietică moldovenească. Printre puţinele texte demne de a fi reţinute se număra şi povestirea lui George Meniuc, Ultimul vagon. Acum, ca şi atunci, am simţit că, pe lîngă nostalgia dispariţiei tramvaiului din Chişinău, autorul — un strălucit intelectual de formaţie interbelică, ce face greşeala de a se fi întors în Basarabia natală, după 28 iunie ‘40 — regreta de fapt altă pierdere, a unei lumi care începuse să se aşeze pe şinele modernităţii; din corespondenţa sa cu George Uscătescu apărută postum, după ‘89, reiese limpede că G. Meniuc nu şi-a iertat întreaga-i viaţă că, în ‘40, pur şi simplu... a rămas de tren. Nu este singurul — o serie de intelectuali şcoliţi la Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iasi etc. sunt în aceeaşi situaţie. Atunci cînd nu sunt înghesuiţi în vagoanele de vite pentru a lua drumul GULAG-ului (N. Costenco, M. Curecheru), sunt evacuaţi în vagoane blindate la Moscova, pentru a forma noua elită roşie, iar pentru ca revenirea lor la dragostea de-ntîi să fie imposibilă, cărţile le sunt tipărite cu “neostenita chiriliţă” (V. Senic), schimbarea alfabetului echivalînd cu schimbarea ecartamentului de cale ferată la Ungheni — mai lat cu o palmă decît cel de peste Prut.

Despre acest ultim vagon, de pe linia Chişinău-Moscova (via Tiraspol), pe care-l cunosc din interior, vreau să vorbesc în continuare, nu înainte de a evoca — a cîta oară — copilăria, singura nevinovată. Ei bine, în acea copilărie în cazul în care se ivea vreo rivalitate între doi egali, pe loc se trăgea la sorţi într-un mod cu totul şi cu totul remarcabil şi la-ndemîna oricui. La comanda “Un-doi-trei!”, cei doi împricinaţi arătau concomitent o anumită “figură” cu palma: “hîrtie”, ”piatră” sau ”foarfece”. “Hîrtia” (palma desfăcută) acoperea “piatra” (palma făcută pumn), “piatra” zdrobea “foarfecele” (palma arătînd două degete, arătătorul şi mijlociul, desfăcute ca litera V), “foarfecele” la rîndu-i tăia “hîrtia”. Aveam de a face cu un mic model — primul, dacă-mi aduc bine aminte, şi mă tem că şi ultimul — de echitate: niciuna din “figuri” nu era invincibilă, fiecare însă era “mai mare” în raport cu o altă “figură”, la rîndu-i “mai mare” decît o a treia “figură” care, e adevărat, era “mai mare” decît prima.

Ce surpriză să văd, peste ani şi ani de zile, cum doi detectivi particulari îşi dispută, într-un film american de prin anii '60, dreptul la risc exact după metoda descrisă mai sus! Atunci “hîrtia-piatra-foarfecele” copilăriei mele au căpătat brusc valoare de model universal; urma doar să-l “verific”. Bineînţeles, am tras cenuşă la turta care ne interesează în cazul de faţă, stabilind astfel prima tripletă de corespondenţe: dacă “piatra” simbolizează Cetatea/Statul, atunci “hîrtia” este, de bună seamă, Cultura/Libertatea cuvîntului, iar “foarfecele” nu poate fi decît Cenzura/Controlul de Stat. Model perfect valabil al societăţii din care tocmai am ieşit (mai puţin ea din noi!): Cultura trăieşte sub ameninţarea, explicită sau implicită, a Cenzurii (inclusiv, a autocenzurii), ceea ce o face să se exprime cu jumătate de gură (depinde de apetitul “foarfecelor”, dar şi de curajul artistului de a nu se uita de fiecare dată în gura “foarfecelor”) sau printre rînduri (fiindcă, nu-i aşa? poţi tăia anumite rînduri din carte, nu şi “printre rînduri”-le!), în urma acestei strategii de supravieţuire rezultînd opere “de-o înaltă ţinută etică şi estetică” (citat din memorie din critica vremii); Statul, conştient că — graţie Cenzurii — controlează Cultura, se înveşmîntează în modelele pret-a-porter ale acesteia ca-ntr-un ambalaj mai mult sau mai puţin strălucitor; singură Cenzura, după ce că a fost ascuţită de piatra de gresie a Cetăţii şi pusă în mîinile creatorului/croitorului, îşi caută de treabă.

Seria de “execuţii publice” din anii '40-'50, urmată de seria de “hotărîri istorice” ale PCUS/PCM din deceniile 7 - 9, au avut darul (Sic!) de a “încrucişa” — în stil miciurinist! — “foarfecele” cu “hîrtia”. Scriitorii care au cunoscut, la vîrsta formativă, ce înseamnă în practică Libertatea creaţiei (mă gîndesc în primul rînd la două figuri tragice ale culturii noastre, N. Costenco şi G. Meniuc, dar şi la dăruiţii cu har L. Deleanu, Em. Bucov, B. Istru ş.a.), şi-au pus, ca la comandă, la capătul opus al stiloului cîte un “foarfece”; altoiul a prins, iar curînd practica scribilor egipteni a devenit “inconfundabilul stil” al părinţilor-fondatori ai “literaturii sovietice moldoveneşti”.

Mai mult decît atît: în rîvna lor de a-şi demonstra devotamentul faţă de cauză, unii au deprins să scrie direct cu... “foarfecele” (exemplul cel mai strălucit îl constituie criticul Valeriu Senic, un adevărat Akakii Akakievici al slovei partinice, care-şi impregna opusurile cu citatele de ultimă oră decupate din cutare sau cutare directivă/ cuvîntare/ hotărîre a(le) forurilor superioare). Ei bine, acest “tutankhamunism” estetic, pe lîngă faptul că impune duplicitatea ca normă de conduită (a făcut epocă profesiunea de credinţă a lui M. Şolohov rostită de la tribuna nu mai ştiu cărui congres: “Noi, artiştii sovietici, sîntem învinuiţi că scriem la comandă. Nu-i adevărat! Noi scriem doar la comanda inimii. Iar inimile noastre aparţin partidului!”), aplică dublul standard inclusiv la adresa simbolului puterii: cu aceleaşi “foarfece”, care au tăiat în carnea vie a “hîrtiei”, statul împarte felii grase din tortul de sărbătoare. Uneori, aceluiaşi autor! Şi într-un caz, şi-n altul, ceea ce rămîne este efectul castrator al acţiunii “foarfecelor” ; voci care se anunţau viguroase şi inconfundabile, după o anumită operaţie delicată, încep să cînte fals şi... în cor (vezi poemul colectiv Inima cîntă).

Mai mult decît atît, uneori “foarfecele” cenzurii acţionează retroactiv: retragerea din librării a Săgeţi-lor lui Petru Cărare, smulgerea ultimului poem din volumaşul Trei iezi de Gr. Vieru, apărut într-un tiraj de 20.000 de exemplare, linşarea autorului romanului Povestea cu cocoşul roşu de către I. Racul şi V. Senic ş.a.m.d. Tot retroactiv acţionează uneori şi “foarfecele” care împarte tortul de sărbătoare: în 1994, Vasile Vasilache primeşte Premiul de Stat pentru Povestea... pusă la index în 1966; în 2000, Petru Cărare este recompensat cu acelaşi premiu pentru Fulgere basarabene, antologie al cărei miez de foc îl constituie, bineînţeles, Săgeţi-le de cîndva. Or, “hîrtia”, sireaca, le rabdă pe toate, consolîndu-se cu gîndul că “ce e scris cu peniţa...”

Îl cunosc pe Eugen Lungu de-o viaţă (literară, se înţelege), şi tot de-atunci îl citesc (cum domnia sa mi-a prefaţat volumul de debut, acum 24 de ani, nici că se putea altfel!). La început, în Literatura şi arta anilor ’80, cînd pe-atunci încă tînărul critic a dat o lovitură de graţie unui poet cu pleata-n vînt care fascina, dacă nu stadioanele, cel puţin cititoarele de la Litere, demontîndu-i mecanismul poetic piesă cu piesă, asemeni unui ceasornicar din ţara cantoanelor. Cum poetul în cauză era protejatul lui P.P. (înţelegeţi cum doriţi – Papel Petriovici Boţu, pe atunci Preşedintele USM, sau Pavel Petrovici Petric, secretar la CC al PCRM; în tot cazul nu veţi greşi), replica lui supărată a fost găzduită de acelaşi hebdomadar într-o săptămînă, iar criticul helas! a trebuit să se recunoască bătut.

Nu-i mai puţin adevărat că anume acel articol, nici măcar bătăios, ci doar onest şi cu cărţile pe masă, l-a propulsat pe Eugen Lungu în prim-planul criticii de întîmpinare de la noi, pe de-o parte, dar şi l-a scos din competiţia cronicarilor (ani de zile, E.L. se va mulţumi să prefaţeze volumele de debut ale unor tineri, adevărat aleşi pe sprînceană, devenind un soi de moaşă comunală a optzeciştilor basarabeni, sau să îngrijească fie ediţia Eminescu în 3 volume, fie scrierile lui Ion Druţă în 4 volume, fie volumul antologic al „ultimului Meniuc”), pe de-alta. Cînd, peste ani, îşi va aduna articolele critice într-un prim volum propriu, Raftul cu himere, Ed. Ştiinţa, 2004, textul cu pricina (primul pe care m-am repezit să-l caut) va lipsi din sumar – ceea ce eu unul interpretez ca o înfrîngere asumată.

Au fost apoi anii în care Eugen Lungu a părăsit munca de editor la defuncta Literatură artistică – el, Editorul cu majusculă! –, „scuturîndu-şi spicul”, vorba dînsului, ba la Columna, ba la Suplimentul literar al Sfatului Ţării (ce vremuri!), ba la Basarabia lui Dumitru Matcovshi, timp în care am format o echipă (împreună cu Nicolae Popa), iar roadele acesteia nu au întîrziat să apară (mă gîndesc la antologia Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene, Ed. Arc, 2005, selecţie şi prefaţă de E.L.). Din aceeaşi perioadă datează cel de-al doilea „incident critic” care trebuie că l-a marcat pe discretul degustător de fineţuri. Mînat de cine ştie ce spirit al dreptăţii, Eugen Lungu scrisese un magistral nici nu articol, studiu (!) în care demonstra, pe zeci de pagini şi citînd nenumărate exemple puse pe două coloane, pastişa, dacă nu chiar plagiatul unui alt poet în vogă (adevărat, doar ca politician!), pe care însă refuza în ruptul capului să-l dea la tipar, textul circulînd în samizdat. Aşa se face că atunci cînd cineva a avut tot interesul să-l scoată pe deputatul-poet din cărţi & politică, nefastul (pentru acesta din urmă) articol apărea – fără ştirea autorului!!! – în oficiosul Moldova suverană, sub... pseudonim. În cazul poetului-deputat, lovitura mai degrabă a ricoşat; criticul însă a fost izbit în plină figură! Se-nţelege că nici acest text nu e de găsit în sumarul Raftul-ui cu himere.

În toamna lui 1995 l-am văzut pe Eugen Lungu la casa lui... de editură, Arc. Echipată de Fundaţa Soros – Moldova, avînd ditamai sediul cu 2 etaje şi o curte în care se poate juca tenis de cîmp, un personal tehnic bine pregătit, iar o perioadă şi un vecin de marcă (însuşi Dorin Tudoran, disidentul smuls din România lui Ceauşescu în schimbul eliberării unui general KGB), şi dată pe mîna lui E. Lungu, ed. Arc era promisă succesului. Care nu a întîrziat să vină – Kakistocraţia lui Dorin Tudoran a fost întîmpinată cu urale, atît de elitele intelectuale, cît şi de marele public. Pe cal alb, proaspătul redactor-şef îşi arăta clasa. Doar că şi de data asta a urmat un episod mai puţin fericit – în emisiunea lui de la TVR, criticul Nicolae Manolescu a avut imprudenţa să-l numească pe E.L. „directorul” editurii Arc, ceea ce l-a făcut pe adevăratul director să iasă cu uşa în cap din sediu (afirmă martorii). Alte apariţii de anvergura Kakistocraţiei n-au mai urmat, doar inima lui Eugen ştiind cîte corăbii spre Noile Indii a trebuit să înece în aceşti ultimii 10-12 ani.

Cu toate acestea numai a om neîmplinit nu arată Eugen Lungu – dimpotrivă, toată lumea îl caută, fie pentru a prezida un juriu, fie pentru a scrie o prefaţă, fie pentru a vorbi la o lansare, iar prezenţa domniei sale în spaţiul public, deşi discretă, nu trece neobservată. Acum, că tocmai rotunjeşte 60 de ani, ce-ar fi să dea cartea vieţii sale, cinste cui va scri-o?! Sine ira et studio. Eu unul mi-o doresc din toată inima, pentru noi toţi!