Emilian Galaicu-Păun

Atunci când a fost descoperită dinamita, în 1866, puţini îşi puteau imagina ce rol va juca aceasta în… istoria literaturii universale. (Şi nu mă gândesc acum – sau mai exact, nu încă – la fraţii Nobel şi premiul ce le poartă numele; suntem încă în secolul XIX, epoca marilor proiecte sociale – pe cât de utopice, pe atât de cumplite – unele – atunci când vor fi puse în practică.)

Rusia anilor 1860 – Serghei Ghenadievici Neceaev (1847-1882), un fost apropiat al lui Bakunin, îşi publică (bineînţeles, clandestin) Catehismul revoluţionarului, de tristă faimă, din care e de reţinut:
„3. – Un revoluţionar dispreţuieşte orice teorie (…) El nu cunoaşte decât o singură ştiinţă: cea a distrugerii… Acest scop e mereu acelaşi: a distruge cât mai repede şi cât mai sigur această nedreptate care este ordinea universală.
4. – Revoluţionarul dispreţuieşte opinia publică. El nu are decât dispreţ şi ură pentru morala socială actuală…
5. – Trebuie ca revoluţionarul, dur cu sine însuşi, să fie la fel de dur cu ceilalţi… Zi şi noapte el nu trebuie să aibă decât un gând şi un scop: inexorabila distrugere. Totodată urmărind cu sânge rece şi fără răgaz îndeplinirea acestei predestinări, el trebuie să fie mereu gata să moară, dar şi să ucidă cu mâna lui pe toţi cei care se opun realizării acestui scop.
15. – Această societate josnică se împarte în numeroase categorii. Prima este alcătuită din cei care trebuie suprimaţi fără întârziere. Tovarăşii vor alcătui lista acestor condamnaţi…
24. – Sarcina noastră este de a distruge: o distrugere teribilă, totală, necruţătoare, universală.
26. – A reuni toate aceste elemente pentru a crea o forţă unică, invincibilă şi capabilă de a distruge totul, iată raţiunea de a fi a Organizaţiei noastre, a întregii noastre conspiraţii, a întregii noastre mişcări.”

De la vorbe la fapte, asasinarea ţarului Alexandru II – tocmai reformatorul care desfiinţa şerbia în Rusia, la 1861 –, într-un atentat cu bombă (cum altfel?!!) din 1881, marchează nu doar un succes răsunător al acestei Organizaţii de care vorbeşte Neceaev, ci şi debutul – în trombă – al terorismului politic pe arenă internaţională.

Ceea ce se ştie mai puţin e că, înaintea atentatului din 1881, au mai existat câteva, dejucate – unul dintre procesele „neceaeviştilor” furnizându-i lui F.M. Dostoievski materia primă pentru cel mai teribil roman al său, Бесы (Demonii sau, într-o altă traducere, Posedaţii). Cu o clarviziune ce merge direct la ţintă, marele scriitor demontează întreg mecanismul de „legare prin sânge” al organizaţiei teroriste, fapt ce îl va face deosebit de odios în ochii lui V.I. Lenin (fratele mai mare al acestuia – Aleksandr Ulianov – este condamnat la spânzurătoare, după ce încercase la rândul lui să-l asasineze pe ţar, fără succes), gratificându-i opera drept… мракобесие (echivalentul românesc, obscurantistă, nu redă toată gama de nuanţe a cuvântului compus din мрак – întuneric şi бес – drac, demon). Scurt pe doi, nu trecuse nici 15 ani de la inventarea dinamitei, că se năştea o literatură explozivă – la propriu (vezi Catehismul… lui Neceaev), şi la figurat (vezi Demonii lui Dosto). Pe cât de ucigaşă prima, pe atât de profund umanistă cei din urmă.

Acest scurt istoric în problema terorismului politic mi s-a părut la ordinea de zi, azi, 12 octombrie, după ce autorităţile israeliene au anunţat că s-a ajuns la un acord cu Hamas-ul în ce-l priveşte pe caporalul Gilad Shalit, ţinut ostatic în Fâşia Gaza din 25.06. 2006, care va fi schimbat pe 1027 de palestinieni deţinuţi în închisorile din Israel. Ei bine, după o primă reacţie de bucurie, vocile evreilor care acuză guvernul Netanyahu că ar deschide porţile unor terorişti nu s-au lăsat aşteptate. În plus, schimbul pare inegal – deşi cine ar putea spune cu certitudine cât cântăreşte o viaţă de om în ochii lui Dumnezeu, că-i vorba de Yahve sau de Alah…

Cu urechea pe Radio France Internationale, brusc m-am simţit ca la vizionarea filmului Salvaţi soldatul Ryan – ştii din titlu că e musai să se termine cu bine, cu toate acestea tremuri pentru viaţa eroului până în ultima clipă…

După ce s-a pariat pe cutare sau cutare nume în vogă – de remarcat prezenţa lui Mircea Cărtărescu în primii douăzeci, pe locul 13, la bursa londoneză de pariuri –, decizia Academiei Suedeze de a-l în-Nobel-a pe poetul Tomas Tranströmer (n. pe 15 aprilie 1931, la Stockholm) a pus punctul pe i (sau mai degrabă două puncte pe ö!). Ceea ce înseamnă că au rămas pe dinafara – helas! unii definitiv, în virtutea vârstei înaintate – Umberto Eco, Milan Kundera, Philip Roth, Amos Oz, Ismail Kadare ş.a. (har Domnului, cel puţin Mario Vargas Llosa, „nobeliard” de vreo două decenii, s-a învrednicit de râvnitul trofeu – şi nici nu se ştie cine avea mai mult nevoie de el, scriitorul peruan sau juriul Nobel).

Aflu consultând diverse enciclopedii literare că Tomas Tranströmer e considerat cel mai important poet scandinav în viaţă, opera-i fiind tradusă în peste 30 de limbi, şi că însuşi poetul se revendică din acest spaţiu, pe cât de auster, pe atât de productiv: „Eu sunt locul/ unde creaţia îşi face treaba” (într-un interviu, acesta ţinea să precizeze: „Asemenea idei religioase apar ici colo în poemele mele din ultima vreme, văd un sens în a fi prezent, în folosirea realităţii, în a face ceva din ea”). Totodată, descopăr că românul Marin Sorescu – căruia i se zicea şi Marin Călătorete, dat fiind ubicuitatea sa planetară, doar-doar va pune mâna pe Marele Premiu (Laurenţiu Ulici îl „dădea” laureat pentru anul 2000, de unde poetul avea să se stingă în decembrie 1996) – găsea cuvinte de laudă la adresa ilustrului său confrate: „…versurile lui Tranströmer se văd. Ca prin apă. Sunt tandre balerine supradimensionate uneori, dar nu spre grotesc, ci spre subtil, dacă poate exista o supradimensionare în direcţia subtilului”. Iar acum câţiva ani, în 2003, harnica editură ieşeană Polirom scotea o antologie a lui Tomas Tranströmer, în traducerea lui Dan Shafran – pun mâna în foc că aceasta va fi reeditată urgent către Târgul de Carte „Gaudeamus” de la Bucureşti, din noiembrie curent. Scurt pe doi, nu se poate afirma că a fost premiat un cvasi-necunoscut, cu atât mai mult cu cât este greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, să judeci poezia după traducerile acesteia, oricât de izbutite – însuşi geniul unei limbi îşi dă măsura în poezie!

Tocmai de aia şi nu mă voi da cu părerea referitor la alegerea de anul acesta a Academiei Suedeze, ci voi cita pur şi simplu un poem al proaspătului laureat, nu înainte însă de a-i aminti titlurile cărţilor – 17 dikter/ 17 poezii (1954); Den halvfärdiga himlen/ Cerul jumătate gata (1962); Klanger och spår/ Clopote şi urme (1966); Sanningsbarriären/ Bariera adevărului (1978); Det vilda torget/ Piaţa sălbatică (1983); För levande och döda/ Pentru vii şi morţi (1989); Minnena ser mig/ Amintirile se uită la mine (1993) şi Sorgegondolen/ Gondola funebră (1996) –, dar şi (selectiv) premiile anterioare – Premiul Petrarca (Germania, 1981), Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic şi Premiul Internaţional Neustadt (Statele Unite, 1990), Premiul Nordic al Academiei Suedeze (1991), Premiul Horst Bienek (Germania, 1992), Premiul August acordat de Uniunea Editorilor din Suedia (1996) şi Premiul "Cununa de aur" al Festivalului Internaţional de Poezie de la Struga (2003).

Şi acum, poemul promis – în traducerea lui Dan Shafran, directorul Institutului Cultural Român din Stackholm:

Allegro

Cânt Haydn după o zi neagră
şi simt căldura simplă în mâini.
Clapele vor. Ciocănele blânde bat.
Rezonanţa verde, vivace şi calmă.
Rezonanţa spune că există libertate,
că există cineva care nu plăteşte tribut împăratului.
Îmi vâr mâinile în buzunarele-mi haydniene
şi îl imit pe cel ce priveşte lumea cu seninătate.
Înalţ steagul haydnian – semn că:
"Nu ne predăm. Dar vrem pace."
Muzica este o casă de sticlă pe panta
unde pietre galopează, pietre se rostogolesc.
Şi pietrele străbat sticla,
dar fiecare geam rămâne intact.