Emilian Galaicu-Păun

După toate probabilităţile, şi-n toamna aceasta nu se vor număra bobocii, ci… voturile – amarnic le mai place moldovenilor să „aleagă”!
În cele ce urmează nu voi face decât să vă aduc aminte – cu un ochi pe Albastru. Istoria unei culori, de Michel Pastoureau, Cartier, 2006 – despre naşterea „culorilor politice moderne” & evoluţia lor ulterioară pe baza atât de îndrăgitelor, în diferite epoci, roşu şi/sau albastru.

După cum se ştie, anume Revoluţia franceză a fost la originea divizării culorilor nu în „calde” şi „reci”, ci „de dreapta” şi „de stânga”. Exemplul francez de întrebuinţare politică a culorilor va fi preluat, de-a lungul sec. XIX-XX, de numeroase ţări europene (mai puţin Spania): iniţial, albastru este culoarea partidelor republicane progresiste, apoi a centriştilor sau a moderaţilor, în sfârşit, cea a conservatorilor; pe stânga, i se opune rozul socialist şi roşul comunist. Asta la modul ideal – dar în cazuri concrete, lucrurile sunt ceva mai încurcate. De exemplu, în ce priveşte uniforma: odată proclamată Republica, în toamna lui 1792, albastru devine culoarea oficială a infanteriei, apoi a întregii armare regulate, în sfârşit, a armatelor revoluţionare înrolate episodic în 1793 şi 1794. (I se opune nu roşul, ci albul monarhist!)

Începând cu Revoluţia de la 1848, albastrul îşi pierde dimensiunea revoluţionară şi devine culoarea republicanilor moderaţi, apoi a centriştilor pentru ca, sub a III-a Republică, să ajungă cea a dreptei republicane. În practică însă, deja armata lui Napoleon întâmpina mari dificultăţi în a-şi îmbrăca armata în albastru, dat fiind că indigoul venea din Indii şi din Lumea Noua, iar blocada continentală din 1806 făcea imposibilă sosirea produsului tinctorial american. Chiar dacă cere relansarea cultivării drobuşorului şi a industriei pastelului, y compris savanţilor noi procedee chimice pentru a vopsi în albastru de Prusia, Franţa pierde bătălia pentru albastru, rămânând în continuare dependentă de Anglia în aprovizionarea cu indigo. Este şi motivul pentru care, în iulie 1829, regele Carol X ordonă ca pantalonul de postav albastru al soldaţilor francezi să fie înlocuit cu un pantalon roşu, vopsit cu garanţă, a cărei cultură înfloreşte pe teritoriul naţional.

Între 1829-1859, folosirea pantalonului roşu s-a extins la toate corpurile de armată; acestea îl vor purta până în 1915. Iată ce scria, la 1911, Ministrul de Război, Etienne: „A face să dispară tot ce înseamnă culoare, tot ce conferă soldatului un aspect voios, antrenant, a căuta nuanţe terne şi şterse înseamnă a merge în acelaşi timp împotriva gustului francez şi contra exigenţelor funcţiei militare. Pantalonul roşu are ceva naţional în el (…) Pantalonul roşu înseamnă Franţa!”

Soldaţii francezi plecaţi pe front în august 1914, îmbrăcaţi în pantalonii lor roşii-garanţă, au plătit scump această „exigenţă a funcţiei militare” – foarte vizibili pe câmpul de luptă, această culoare roşie prea vie a costat viaţa câtorva zeci de mii de „poilus” („pletoşi” – soldaţi francezi combatanţi în Primul Război mondial). Şi atunci se decide înlocuirea roşului ucigaş cu albastrul, un albastru tern, cenuşiu, discret. În primăvara lui 1915, trupele franceze sunt îmbrăcate în acest albastru nou, zis şi „bleu horizont” cu referire la culoarea indefinită a liniei care, la orizont, pare a despărţi cerul de pământ (sau de mare). Acest nou albastru are şi el un caracter naţional şi face ecou faimoasei „linii albastre a munţilor Vosges” (Jules Ferry). Ei bine, după război, expresia „bleu horizont” va părăsi câmpul de luptă pentru a-şi face intrarea în arena politică.

* * * * * *

Iubesc toamna, în special luna octombrie, pentru culoarea galbenă a frunzelor şi, mai cu seamă, pentru acea lumină ce parcă se cere în titlu de carte. De ce-aş alege – a câta oară! – între roşu-garanţă şi „bleu horizont” ?!!

Oricât de tare s-au străduit liderii Marilor Puteri, cu Barack Obama în frunte, să-l descurajeze pe Mahmud Abbas, preşedintele autorităţii palestiniene, de a înainte o moţiune către Consiliul de Securitate al ONU, cerând recunoaşterea Palestinei ca stat independent, care în acest caz ar deveni cel de al 194-lea membru al ONU, acesta nu s-a lăsat convins, astfel că vineri, 23 septembrie, zarurile vor fi aruncate. Cum palestinienii au nevoie de o majoritate de două treimi de voturi, iar USA a şi anunţat că va recurge la dreptul de veto, şansa apariţiei – peste noapte – a unui nou stat este egală cu zero; nu-i mai puţin adevărat însă că, odată în plus, toată lumea își va da cu părerea despre (in)oportunitatea creării acestuia, şi cu asta cauza palestiniană rămâne iarăşi pe ordinea de zi.

Acum să nu aşteptaţi că voi veni tocmai eu cu soluţii ad-hoc – ca să fiu sincer, nici măcar în cazul regiunii transnistriene nu ştiu ce e de făcut. De gândit însă la aşezarea popoarelor pe faţa pământului m-am gândit încă de pe vremea când, la şcoală, profesoara de geografie cu un nume parcă predestinat – dna Elisaveta Onu – ne-a arătat un glob pământesc în miniatură, propunându-ne să ne găsim pe hartă (nu era greu, pe atunci – URSS-ul se-ntindea hăt „din hotară în hotară”). Mult mai târziu, am redactat – pentru capitolul final al romanului meu Ţesut viu. 10 x 10, în curs de apariţie la Editura Cartier – parabola de mai jos, pe care aş fi vrut s-o citesc, dacă nu la ONU (cu majuscule), cel puţin dnei Onu, o profesoară cu majusculă.

* * * * * * *

Lecţie de recapitulare despre Marea Migraţie a popoarelor

Măreaţa operă de armonizare a geografiei & istoriei naţionale cu politica demografică a început, mult înainte ca termenul geopolitică să fie pus în circulaţie, odată cu colonizarea unor ţinuturi anexate ale căror populaţii băştinaşe fie au fost trecute prin sabie, fie au trecut de bunăvoie – cu arme şi bagaje – de partea colonizatorilor. Ceea ce hărţile strategilor nu au reuşit să acopere, vor desăvârşi aşternuturile – petele umane, ale „sucurilor comune”, iau locul petelor albe; sângele se varsă tot mai rar şi doar – cu puţin noroc! – în noaptea nunţii; unele cearşafuri ajung să dea şi câte două recolte pe an. Nu atât chintalele de grâu (orz, popuşoi, struguri, sfeclă de zahăr etc., etc.) la hectar, cât numărul de locuitori pe kilometru pătrat fac bogăţia ţării; câte ţări, atâtea buzunare, cu fiece neam în buzunarul cui îl are sau trecând dintr-unul în altul, parţial sau fără rest. Cusute unele de altele, acestea formează harta geopolitică a omenirii; (nu) se ştie în care din ele-şi (va) ţine Dumnezeu mâinile. Şi dacă nu cumva, majoritatea buzunarelor fiind sparte, oriunde şi le-ar fi băgat, tot poporul ales şi-l ţine (ca) în palmă. Întoarse pe dos, fiecare prezintă, pe lângă valuta naţională, mărunţişul mai mult sau mai puţin semnificativ al altor neamuri, despre care se afirmă – de regulă, în momentele de criză – cum că ar rupe buzunarele.

Numeroşi cetăţeni vigilenţi, trăind de la salar la sala(za)r, sunt gata să pună mână de la mână pentru convertirea minorităţilor, chiar dacă la un curs de schimb mai puţin convenabil majorităţii. În cazuri cu totul şi cu totul excepţionale, Mersul Trenurilor, şi acela dat peste cap – de la „trenurile morţii” spre Auschwitz, de tristă amintire, la neuitatul slogan al anilor ’90 : „Чемодан – Вокзал – Россия!” (numeroasele „trenuri ale prieteniei” nu se pun la socoteală) –, (dacă) mai ţine de curs valutar. Tot aşa, după ce că au pierdut/şi-au luat unul altuia figurile/damele de pe tabla de şah, adevăraţii jucători continuă partida mutând pătrăţelele albe şi negre – câte pătrăţele, tot atâtea potenţiale mişcări, la puterea a patra, după numărul punctelor cardinale –, până când reuşesc să împingă jocul în prelungiri, iar pe tablă nu rămâne niciun pătrăţel alb, iar negre şi mai puţine.

Dar măreaţa operă de aşezare a omului în ţara lui şi a patriei între frontierele naţionale nu se încheie aici, şi asta deoarece, de cele mai multe ori, omul nu-şi află locul, iar patria nu-şi încape în piele – omul, între semeni; şi patria, de alte ţări. Şi atunci Prestidigitatorul Suprem îşi aduce aminte de tabla de şah de mai sus – una şi aceeaşi pentru numeroase jocuri – şi se întreabă în sinea lui: „Din două, una: fie schimb figurile? fie schimb tablele?”. Iar Încurcă-Lume, fratele său geamăn, îi răspunde fără să-l fi întrebat cineva: „De ce nu două în una: tot omul să-şi părăsească ţara lui pentru o alta, o dată în viaţă, iar patriile să-şi lepede hotarele-n ţărână, ca şerpii pieile lor vechi, o dată la o generaţie?!”. În cele din urmă, după ce-au făcut skandenberg o veşnicie întreagă, fără să iasă nimeni învingător, cad la învoială, sfârşiţi: pe mâna oricui s-ar merge, celălalt să-i dea o mână de ajutor. Ceea ce, în termeni practici, se traduce – cum altfel?! – prin a-i da peste mână.

Cât ai bate din palme, se face recensământul populaţiei de pe glob, şi totodată se calculează suprafeţele ţărilor, câte vor fi existat la acea oră, apoi se stabileşte: o dată la o generaţie, fiecare naţiune va primi o patrie pe măsură, în funcţie de numărul de locuitori pe kilometru pătrat. De fapt, va trebui să se deplaseze pentru a o lua în primire – şi astfel începe Marea Migraţie a popoarelor. La data stabilită, toată lumea, cu mic cu mare/ cu căţel cu purcel, se pune-n mişcare – rotindu-se-n jurul axei sale, planeta-i iese înainte/pământul îi fuge de sub tălpi –, şi merge, şi tot merge (Ca Cel de-a zis: „Aşa mergeau ei; nu era nimeni în faţă şi nimeni în spate, nimeni la dreapta şi nimeni la stânga”), iar când, la capătul puterilor, ajunge la destinaţie şi se aşază pe trai, tocmai atunci vine ordinul de mobilizare şi se indică o altă adresă. S-o urmeze – riscă să nu parvină la timp a-şi ocupa locul pe-o altă hartă; să rămână acolo unde este – riscă să fie dezlocuită de oricine-şi va revendica făcutul locului aceluia ca fiind pământul făgăduinţei. Cum însă schimbarea frontierelor ar duce la şi mai mari deplasări de populaţie, ca să nu mai amintesc de iminentele pierderi colaterale, în vieţi omeneşti şi bunuri imobiliare, toată lumea se conformează: neamul (cutare) se ridică-ntr-un suflet ca un singur om şi o ia la sănătoasa – dacă nu de bunăvoie, atunci ridicat de neamul (răscutare) şi dus să i se piardă urmă/să nu i se mai întoarcă nici numele.

Toate mijloacele sunt bune în lupta pentru pace – anticoncepţionalele versus stimularea natalităţii; „copilul unic” versus „unul al mamei, altul al tatei şi al treilea pentru ţară”; „îl spălăm pă ista…” versus „sau facem altul?!” –, de când cu războiul demografic al fiecărei naţiuni împotriva tuturor celorlalte. Oricum, la data scadenţei, pe-un talger al balanţei se pun cetăţenii, exprimaţi în numărul de locuitori, pe celălalt talger, ţările, exprimate în kilometri pătraţi – Încurcă-Lume urmăreşte ca Prestidigitatorul Suprem să nu înşele la cântar! –, apoi se pune mâna pe abac şi se împarte – acum Prestidigitatorul Suprem are grijă ca Încurcă-Lume să nu se încurce în socoteli – suma la arie, fiecărei ţări/populaţii revenindu-i cât poate duce/stăpâni. Nu are nicio importanţă că-n urma acestei împărţeli unii trebuie să se strămute peste mări şi ţări, iar alţii peste drum – dreapta judecată se bazează exclusiv pe cifre: fiecare naştere e luată în calcul/ nicio palmă de pământ nu-i scăpată din vedere. Mai degrabă îşi scoate o femeie de lume chiloţii în public, fără să observe nimeni, decât să renunţe ţările, care mai de care mai mondene, la graniţele lor – fie că le strâng, fie că sunt mult prea largi. Uitate titlurile de nobleţe, ereditare sau cumpărate, abolite gradele militare, desfiinţate partidele, puse la index mişcările separatiste/unioniste – arpentorul şi moaşa fac de-acum înainte politica acestei lumi.

Şi tocmai când măreaţa operă de punere în pagină, sub formă de Magna Charta Libertatum, pe două coloane interşanjabile – ţările de-o parte, naţiunile de alta: fiecare-n dreptul celeilalte; dar şi: Plecări şi Sosiri, Pentru Vii – Pentru Morţi, Decît-să-plîngă-mama şi Mai-bine-plîngă-mă-ta! etc., etc. –, a omenirii se apropie de sfârşit, unul din cei doi, ăl cu din două, una, rosteşte ca pentru sine: „Lumea asta nu-i a mea…”, iar celălalt, ăl cu două în una, în replică: „…cealaltă nici aşa”.