Emilian Galaicu-Păun

Nu cred să existe în toată România (şi, îndrăznesc să sper – nici în Republica Moldova) literat căruia abrevierea M.R.P. să nu-i spună nimic. Marcă înregistrată, cum ar veni, semnătura M[iron] R[adu] P[araschivescu], valoroasă în sine, s-a văzut potenţată în timp graţie tuturor celor pe care scriitorul i-a susţinut dintru început, de la tinerii Marin Preda şi Geo Dumitrescu, pe care i-a remarcat înaintea altora, la generaţia lui Nichita Stănescu & Marin Sorescu. (Dacă ar mai fi trăit un deceniu, sunt sigur că până şi optzeciştii l-ar fi avut drept naş literar!) „Cu o generozitate surprinzătoare la un autor ambiţios, chinuit de sentimentul ratării, se ocupă (…) de identificarea şi susţinerea tinerelor talente. Pentru promovarea reprezentanţilor noii generaţii foloseşte orice ocazie, transformând, de exemplu, modestul supliment literar Povestea vorbei al revistei Ramuri, din Craiova, într-o adevărată instituţie a debutului, de importanţă naţională. Imaginea sa rămâne aureolată de această generozitate…” (Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române contemporane. 1914-2000, Ed. Maşina de scris, 2005).

Ei bine, pe 2 octombrie poetul ar fi împlinit 100; totodată se fac 40 de ani de la trecerea-i în nefiinţă (2 octombrie 1911, Zimnicea – 17 februarie 1971, Bucureşti). Figură de prim-plan al vieţii culturale româneşti, helas! scindată – îmbrăţişează de la bun început cauza comunistă, pe care o slujeşte cu zel, în acelaşi timp însă ţine un jurnal secret, ce avea să apară postum în 1976 la o editură franceză, iar în România post-ceauşistă abia în 1994, sub titlul sugestiv de Jurnalul unui cobai, în care se arată nu doar dezamăgit, ci de-a dreptul dezgustat de noua orânduire –, M.R.P. rezistă ca poet mai cu seamă graţie Cântice-lor ţigăneşti, de unde se poate citi/cita orice: de la „Să spuie care-o cunoaşte/ cum era de dată-n Paşti…” sau antologicele „Şi când a sosit Salvarea/ din el mai ardea ţigarea” la cunoscutu-i Epitaf, redactat în stilul lui Anton Pann:

„Aicea s-au dus cu jale
Şi în tihnă se albesc
Oasele domniei-sale
de Miron Paraschivesc,
Ce au fost trecut pe lume
Ca să dea la toate nume.
Astăzi, una cu ţărâna,
De iubire n-are ştire
Şi un vreasc îi este mâna
Care scrie aste şire.
Când zâmbiţi, din întâmplare,
Întorcând aceste foi,
Domnişori şi domnişoare,
Va zâmbi şi el cu voi”.

(Cum ar fi, un soi de Gaudeamus igitur de dincolo de mormânt…)
Un alt poem însă dă măsura acestui mare hedonist al literelor române – contemporanii şi-l amintesc drept un adevărat homme à femmes! –, ce-şi află oricând locul într-o bibliotecă ideală o liricii noastre, şi anume:

Portretul unei adolescente

Neprihănită, fragedă fecioară,
Copil cu-un înger parcă frate geamăn,
Această frumuseţe fără seamăn
Capriciu al materiei e doară?

Pe ce podoabe va să schimbe, oare,
Întreaga-i strălucire pieritoare?

Dar în făptura ne-mplinitei fete
Atâtea oarbe modulări secrete,
Ca arabescuri dintr-un ochi de apă
Deschid în lobi, în nară, buză, pleoapă,
Pure arcade zilei ce-o să-nceapă;

Caliciul lor, de crin şi orhidee,
Dulci şovăiri în plasma cărnii-ncete,
Petale sunt, ce floarea le aruncă
Într-un desfrâu, ca de-al ei har o zee
Prea tânără, nepăsătoare încă.

Şi dacă M.R.P. se descifrează şi: M(a)R(e) P(oet)?!...

După toate probabilităţile, şi-n toamna aceasta nu se vor număra bobocii, ci… voturile – amarnic le mai place moldovenilor să „aleagă”!
În cele ce urmează nu voi face decât să vă aduc aminte – cu un ochi pe Albastru. Istoria unei culori, de Michel Pastoureau, Cartier, 2006 – despre naşterea „culorilor politice moderne” & evoluţia lor ulterioară pe baza atât de îndrăgitelor, în diferite epoci, roşu şi/sau albastru.

După cum se ştie, anume Revoluţia franceză a fost la originea divizării culorilor nu în „calde” şi „reci”, ci „de dreapta” şi „de stânga”. Exemplul francez de întrebuinţare politică a culorilor va fi preluat, de-a lungul sec. XIX-XX, de numeroase ţări europene (mai puţin Spania): iniţial, albastru este culoarea partidelor republicane progresiste, apoi a centriştilor sau a moderaţilor, în sfârşit, cea a conservatorilor; pe stânga, i se opune rozul socialist şi roşul comunist. Asta la modul ideal – dar în cazuri concrete, lucrurile sunt ceva mai încurcate. De exemplu, în ce priveşte uniforma: odată proclamată Republica, în toamna lui 1792, albastru devine culoarea oficială a infanteriei, apoi a întregii armare regulate, în sfârşit, a armatelor revoluţionare înrolate episodic în 1793 şi 1794. (I se opune nu roşul, ci albul monarhist!)

Începând cu Revoluţia de la 1848, albastrul îşi pierde dimensiunea revoluţionară şi devine culoarea republicanilor moderaţi, apoi a centriştilor pentru ca, sub a III-a Republică, să ajungă cea a dreptei republicane. În practică însă, deja armata lui Napoleon întâmpina mari dificultăţi în a-şi îmbrăca armata în albastru, dat fiind că indigoul venea din Indii şi din Lumea Noua, iar blocada continentală din 1806 făcea imposibilă sosirea produsului tinctorial american. Chiar dacă cere relansarea cultivării drobuşorului şi a industriei pastelului, y compris savanţilor noi procedee chimice pentru a vopsi în albastru de Prusia, Franţa pierde bătălia pentru albastru, rămânând în continuare dependentă de Anglia în aprovizionarea cu indigo. Este şi motivul pentru care, în iulie 1829, regele Carol X ordonă ca pantalonul de postav albastru al soldaţilor francezi să fie înlocuit cu un pantalon roşu, vopsit cu garanţă, a cărei cultură înfloreşte pe teritoriul naţional.

Între 1829-1859, folosirea pantalonului roşu s-a extins la toate corpurile de armată; acestea îl vor purta până în 1915. Iată ce scria, la 1911, Ministrul de Război, Etienne: „A face să dispară tot ce înseamnă culoare, tot ce conferă soldatului un aspect voios, antrenant, a căuta nuanţe terne şi şterse înseamnă a merge în acelaşi timp împotriva gustului francez şi contra exigenţelor funcţiei militare. Pantalonul roşu are ceva naţional în el (…) Pantalonul roşu înseamnă Franţa!”

Soldaţii francezi plecaţi pe front în august 1914, îmbrăcaţi în pantalonii lor roşii-garanţă, au plătit scump această „exigenţă a funcţiei militare” – foarte vizibili pe câmpul de luptă, această culoare roşie prea vie a costat viaţa câtorva zeci de mii de „poilus” („pletoşi” – soldaţi francezi combatanţi în Primul Război mondial). Şi atunci se decide înlocuirea roşului ucigaş cu albastrul, un albastru tern, cenuşiu, discret. În primăvara lui 1915, trupele franceze sunt îmbrăcate în acest albastru nou, zis şi „bleu horizont” cu referire la culoarea indefinită a liniei care, la orizont, pare a despărţi cerul de pământ (sau de mare). Acest nou albastru are şi el un caracter naţional şi face ecou faimoasei „linii albastre a munţilor Vosges” (Jules Ferry). Ei bine, după război, expresia „bleu horizont” va părăsi câmpul de luptă pentru a-şi face intrarea în arena politică.

* * * * * *

Iubesc toamna, în special luna octombrie, pentru culoarea galbenă a frunzelor şi, mai cu seamă, pentru acea lumină ce parcă se cere în titlu de carte. De ce-aş alege – a câta oară! – între roşu-garanţă şi „bleu horizont” ?!!